Duduie economia!

Iată că a apărut şi situaţia şomajului pe luna mai 2010. Constatăm cu satisfacţie că măsurile anticriză ale guvernului au creat în perioada aprilie-mai peste 60.000 de locuri de muncă noi, astfel că numărul şomerilor a coborât de la un maxim de 765.282 în martie la 701.854 în mai.

O asemenea minunăţie nu s-a mai văzut din 2007, când în perioada lunilor martie-mai numărul şomerilor a scăzut tot cu 64.000.

Să mai spună cineva că guvernul nu face nimic.

Incepe sa iasa la iveala adevarul despre populatia Romaniei

S-a tot vorbit pe blogul ăsta de problema demografică a României.

Iată că Hotnews ne confirmă că în Italia există, oficial, peste 1 milion de români. Cu cifrele astea nu te poţi juca, pentru că sunt oficiale. Inseamnă că populaţia rămasă în ţară nu e mai mare de 20,5 milioane iar forţa de muncă disponibilă numără, probabil, undeva pe la 8 milioane de adulţi.

Numai că trebuie să mai scădem şi milionul din Spania, şi milionul din restul ţărilor (în special restul Europei şi America de Nord) şi cred că mai realist ar fi să zicem că populaţia rămasă e undeva pe la 18,5, hai 19 milioane. Iar şomajul real, ţinând cont de faptul că toţi cei plecaţi sunt oameni în puterea vârstei, cu siguranţă e, aşa cum remarca şi Radu Soviani în urmă cu o săptămână, mult peste 10%.

Totuşi, există şi o parte bună a statisticilor mistificate. PIB-ul pe cap de român e mai mare decât rezultă din estimările oficiale, ceea ce înseamnă că nivelul de trai al românilor e un pic mai ridicat decât rezultă din statistici. În plus, respectând actualele norme de reprezentare, parlamentul ar putea fi redus lejer cu 40-50 de parlamentari, ceea ce ar împăca şi capra politică şi varza populistă.

Spre un milion de someri?

Da. Şi nu la pas, ci în galop!

Anul trecut toată lumea mi-a sărit în cap când am fost de acord cu forfetarul, dar staţi să vedeţi acum ce efecte va produce desfiinţarea microîntreprinderilor. 

Explicaţia e banală. Pur şi simplu economia României nu poate susţine afaceri cu volum mare şi profit suficient. Atenţie, nu vorbesc aici de coloşii energetici, cei din telecomunicaţii, GSM, etc. Mă refer la mediul antreprenorial, la afacerile cu maxim 5-10-15 angajaţi, adică mediul acela care dă vitalitatea unei economii, care creează (dar şi desfiinţează!) cel mai uşor locurile de muncă, mediul care oferă de obicei o primă experienţă de lucru pentru tineri.

Putem vorbi de un birou de arhitectură, sau o firmă de traduceri, sau o mică agenţie de publicitate. Toate acestea au un mare neajuns, lucrează în România. Întrucât lucrează în România, nu doar că veniturile le sunt limitate (eu estimez că sunt de cel puţin 7-8 ori mai mici decât ale unei firme similare din Occident) dar nici profiturile nu sunt strălucitoare. 

Am stat odată ore în şir pe un mare bulevard dintr-o mare, cu adevărat mare, capitală europeană (nu cum e sărăcia asta de Bucureşti) , atent la câte clătite vindeau nişte chinezi care aveau o dugheană de-aia mobilă. Extrapolând socoteala făcută în acea zi la nivelul unui an, am ajuns la concluzia că ai naibii chinezi încasau cam 500.000 de euro într-un an. 

Şi uite aşa, mai ţineţi minte ştirea cu vânzătorul de crenvurşti care a fost evacuat din faţa muzeului Metropolitan din New York pentru că nu putea să-şi achite chiria de 53.558 de dolari? Oare pe ce vânzări miza omul ăla dacă se înhămase la o chirie care în Bucureşti e plătită numai de megacorporaţii?

Afacerile care în Occident înregistrează fără probleme venituri de 1.000.000 de euro, în România  abia fac 100-200.000, iar cele care acolo scot 200.000 de euro, în România probabil nu fac mai mult de 30-40.000. 

Aşa că singura şansă a micului antreprenor român de a se bucura de roadele muncii sale este să activeze într-un mediu economic în care poziţia sa defavorizată este înţeleasă de actorii politici. Impozitul de 3% îl ajuta pe micul antreprenor să îşi păstreze mai mult profit din munca proprie (oricum era mai puţin decât lua confratele său Occidental), şi să-şi ridice familia spre statutul de clasă medie. Clasă medie care, cu cât e mai mare, cu atât înseamnă mai multe cheltuieli, mai mult consum, mai multă prosperitate.

Să luăm un caz ipotetic. Să presupunem că avem o firmă din domeniul serviciilor cu 5 angajaţi, o cifră de afaceri de 50.000 de euro pe an (am pus o productivitate de 10.000 de euro pe cap de angajat ceea ce cred că e destul de corect pentru România) şi o rată de profit de 35%, ceea ce nu e nici puţin, nici mult. Cu impozitul de tip "micro" antreprenorul trebuia să verse la stat 1500 de euro la finalul anului. Cu 16%, cifra creşte până la 2.800 de euro, cu alte cuvinte aproape că se dublează. 

Ei bine, să vedeţi ce scumpă va fi dublarea asta. În primul rând o să-l coste pe stat, care dă un venit sigur (cei 3% din venit) pe un venit nesigur (16% din profit). Mulţi antreprenori probabil vor face pe dracu-n patru să îşi crească cheltuielile, deci să micşoreze profitul, în vreme ce alţii probabil vor renunţa pur şi simplu să-şi bată capul cu mica şi angoasanta lor afacere. În al doilea rând va avea de suferit economia în ansamblul ei, pentru că recesiunea se va adânci întrucât vom avea mai puţine firme active şi o clasă medie mai săracă. 

În opinia mea, şomajul nu doar că va trece de 1 milion, dar va depăşi şi această cifră, iar oprirea creşterii nu va avea cauze economice, ci pur statistice: se va opri, probabil, abia atunci când statisticile oficiale vor începe să facă abstracţie de şomerii cronici - oamenii care îşi vor fi terminat traiul pe ajutor, fără a-şi fi găsit un loc de muncă.

O altă perspectivă asupra şomajului

Priviţi harta de mai jos. Reprezintă şomajul din perspectiva densităţii de şomeri înregistraţi pe kilometrul pătrat.

După cum se vede, anumite ierarhii sunt răsturnate cu fundul în sus din această perspectivă. De exemplu Bucureştiul, care are un şomaj de "numai" 2,2%, deţine recordul absolut în privinţa densităţii: 101 şomeri pe fiecare kilometru pătrat. Cât timp Bucureştiul avea constant în jur de 17.000 de şomeri, în vremurile bune, densitatea celor care nu aveau de lucru era undeva sub 70 pe kilometrul pătrat. Asta înseamnă că fiecare 0,1% creştere a şomajului în Bucureşti mai aruncă pe fiecare kilometru pătrat din capitală 4,6 şomeri.

Un judeţ precum Tulcea, care în cifre absolute înregistrează un şomaj de 8,2%, peste media pe ţară, raportat la suprafaţă deţine recordul pozitiv: doar 0,87 şomeri la fiecare kilometru pătrat. Un judeţ ca Iaşiul, care are o medie de şomeri sub media naţională, se află pe locul 6 după densitatea acestora.

După Bucureşti, pe "podium" mai stau judeţele Prahova (5,68 şomeri pe kilometrul pătrat) şi Galaţi (5,21), majoritatea judeţelor având între 2 şi 3 şomeri pe kilometrul pătrat. Situaţia este în particular bună în Banat şi în particular proastă în estul Moldovei şi în centrul Munteniei (la nord de Bucureşti).

Consecinţele unui şomaj ridicat pe fiecare kilometru pătrat sunt simple de intuit: creşterea infracţionalităţii, creşterea nervozităţii generale şi a numărului de persoane nevrotice, cronicizarea (dacă eşti singurul şomer de pe scara blocului sau din sat, e de ruşine, dar dacă mai sunt 3 pe lângă tine, e ok).

Şomajul începe să se cronicizeze şi în Bucureşti

Şomajul de la lună la lună începe să devină cronic şi în Bucureşti, deşi în cifre absolute capitala are în continuare o situaţie foarte confortabilă, cu un şomaj de numai 2,2%. Imaginea de mai jos ne arată că a fost nevoie de aproape un de criză pentru ca în Bucureşti şomajul să evolueze de la lună la lună cu cifre cuprinse între 5 şi 10%. În ritmul ăsta prin martie Bucureştiul va avea peste 30.000 de şomeri - cât un orăşel de provincie.

Cât de gravă e situaţia de pe piaţa muncii? (2)

Tocmai s-a încheiat cea mai grea primă jumătate de an din ultimii 20 de ani.

Şomajul a crescut cu 2,1 procente în doar 6 luni, din ianuarie până în iunie. Spre comparaţie, în anii catastrofali 1992 şi 1997 şomajul în prima jumătate a anului a crescut doar cu 1%, respectiv 0,3%. Momentan avem aproape 550.000 de şomeri înregistraţi.

Cea mai catastrofală a doua jumătate de an din istoria recentă a României s-a înregistrat în 1992, când şomajul a crescut în perioada iulie-decembrie cu 3,7%.

Faptul că în 2009 şomajul a crescut atât de abrupt şi atât de atipic, într-o perioadă a anului în care în mod obişnuit economia se revigora, mă face să cred că:

1. În a doua jumătate a anului vom avea încă un plus de 3-3,5% la şomaj (deci în ianuarie 2010 vom ajunge la 9-9,5%, adică în jur de 900.000 de şomeri).
2. În primăvara lui 2010, după ce vor trece alegerile, aparatul de stat va fi aproape de colaps pentru că va apăsa asupra lui o povară financiară imensă. Mediul privat nu va mai putea fi stors prin nicio taxă; statul în schimb va avea de plătit un aparat imens şi un număr imens de pensii şi ajutoare de şomaj. Va fi obligat să dea afară, ceea ce înseamnă că şomajul se va agrava şi în 2010. Să vedem cine o să mai râdă de spanioli şi de letoni de acum în... 12 luni.
3. Ponderea imobiliarelor în averea românilor ştim că e în jur de 75%. Suntem bogaţi, dar luaţi "la bani mărunţi", avem foarte puţini bani reali, cash. De fapt, suntem foarte săraci. Fără bani, la anul pe vremea asta foarte mulţi oameni vor avea o singură soluţie de supravieţuire: să-şi vândă locuinţele în exces sau, în ultimă instanţă, să-şi vândă locuinţa.

Chestia asta mă face să cred că prăbuşirea preţului la case încă nu a venit.

O soluţie cât de cât rapidă care ar putea fi luată acum, până nu e prea târziu, e revizuirea de urgenţă a legislaţiei muncii şi adoptarea de urgenţă a unei legi care să facă posibilă în mod real munca temporară, munca pe proiect, contractele de muncă pe perioadă determinată. Angajatorii trebuie să fie încurajaţi:

• să angajeze şomerii exact cât şi când ar avea nevoie de ei, fără nicio restricţie privind succesivitatea angajărilor şi fără obligaţia de a oferi salariatului un contract pe durată nedeterminată;
• să ofere şomerilor pe care îi angajează pe contract determinat oricât sunt ei capabili, chiar şi jumătate din salariul pe un post similar cu contract nedeterminat, dacă e cazul, fără să existe pericolul de a fi reclamaţi la ITM pentru "tratament nefavorabil" pentru simplul fapt că un post similar cu contract nedeterminat este plătit dublu.

Actuala legislaţie a muncii pe durată determinată (articolele 80-86 din Codul Muncii) e împovărătoare pentru angajatori, fiind o bătaie de joc la adresa lor. Oricum, să nu ne facem iluzii, nimeni nu va face nimic.

Cât de gravă e situaţia de pe piaţa muncii?

Conform datelor de aici, martie 2009 este prima lună de martie din 1997 încoace în care şomajul e mai mare decât în luna februarie, în timp ce luna aprilie 2009 este prima lună de aprilie din 1992 încoace în care şomajul e mai mare decât în martie. Tot în 1992 putem găsi şi precedenta lună de mai în care şomajul a fost mai mare decât în luna aprilie.

Similitudinile dintre 1992 şi 2009 nu se opresc aici. În primele 5 luni din 1992 numărul şomerilor a crescut cu 35% faţă de numărul şomerilor din ultimul decembrie (337.440 > 456.221). În 2009 creşterea a fost de "numai" 30,5% (403.441 > 526.803).

Catastrofa redivivus?

-------------------
INFO UTIL: Ziaristul Alexandru Vărzaru de la Academia Caţavencu doreşte să stea de vorbă cu 3 internauţi care cred că preţul caselor încă mai are mult până să atingă fundul sacului. Cine e dispus să participe la discuţie e rugat să îl contacteze aici: alexandru.varzaru@catavencu.ro . Se garantează confidenţialitatea.

În calitate de reprezentant al presei, omul şi-a luat deja scuipaţii necesari pe forumul lui Alex ;) , deci dacă nu vă interesează oferta, ignoraţi-o.

Cu moralul la pământ

Aşa cum spunea cineva, va veni o vreme când ultima noastră grijă va fi să comentăm cât mai costă casele. Totuşi nu mă pot abţine să nu semnalez sondajul Synovate, care confirmă că moralul populaţiei e la pământ. Acest lucru arată că toate poveştile despre "reluarea creditării" sunt prostii de adormit copiii: ca să poţi "relua" creditarea, trebuia să ai pe cine să împrumuţi.

În plus, ştirile negative despre şomaj care vin din SUA (500.000 de şomeri noi lună de lună), Spania (17,3% şomaj), Anglia şi Franţa (63.000 de şomeri noi în luna martie, nu ştiu dacă presa noastră a preluat informaţia din cea franceză, dar probabil o va prelua cât de curând) arată foarte clar ce ne aşteaptă. Şi încă la noi şomajul se va instala şi mai violent şi va fi coroborat şi cu o devalorizare accentuată a leului, din cauză că Guvernul, până acum, nu a aruncat decât în cârca mediului privat povara recesiunii (şi nici nu dă semne că ar vrea să facă altfel). La un moment dat mă tem că singura soluţie pentru a mai plăti lefurile birocraţiei de stat, pensiile şi ajutoarele de şomaj va fi doar băgarea în priză a tiparniţei de bani. Dar asta nu acum, ci peste vreun an.