De fapt, care e marea problemă a pensiilor?

Să facem următorul calcul (de dragul demonstraţiei, vom presupune că trăim într-o lume în care nu există inflaţie şi în care preţurile, salariile şi taxele sunt îngheţate la nivelul de acum).

Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1100 de lei.

Gigel are 23 de ani. Întrucât e criză şi criza va dura - să presupunem! - multă vreme de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1100 de lei.

Ia să vedem însă câţi bani plăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o leafă mizeră de 1100 de lei. Păi la valorile actuale va plăti 491 de lei x 60 de luni, 29.460 lei.

Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la 65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor din România.

Cum aşa? Păi să facem un mic calcul. Dacă nu mă înşel pensia medie din România e undeva pe la 750 de lei. Din contribuţiile date statului până la 28 de ani, Gigel ar putea primi (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor sta undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o pensie medie timp de 29.460 lei /750, 39,28 de luni. Adică peste 3 ani. Păi e numai bine, tanda pe manda: iese la pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68, după cum zic statisticile, moare!

Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică timp de 37 de ani. Adică 444 de luni. Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de 444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 491 lei, 218.004 lei. Destul de mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură. Unde se duc banii ăştia? Ce se întâmplă cu ei? Cum e posibil ca după numai 5 ani de muncă, fără un salariu deosebit, orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la bătrâneţe, înainte să moară? 

De fapt, ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel? Şi de ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare? Şi cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru tine şi 37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de politicieni?

Ice House

Pentru că piaţa imobiliară din Detroit e îngheţată la propriu şi la figurat, iată ce le-a dat prin cap unor artişti...

Sursa

Completare grafic

La finalul acestui post: Bilanţul Primei Case spuneam că în luna noiembrie 2009 s-a observat o scădere de numai 5% a numărului de tranzacţii faţă de aceeaşi lună a anului precedent, ceea ce ar putea indica un început de stabilizare a pieţei. Iată că de câteva zile avem datele complete ale tranzacţiilor imobiliare din 2009 şi putem completa graficul.

În decembrie 2009 scăderea a fost tot una redusă, de numai 5%, deci finalul de an pare să fi adus oarece stabilitate în piaţă.  Rămâne însă de văzut dacă stabilitatea e fermă sau un simplu respiro. Foarte importantă pentru trendul viitor al pieţei mi se pare luna ianuarie 2010, care va trebui comparată cu ianuarie 2009, cea mai slabă lună "imobiliară" din ultimii ani.

Personal mă aştept ca scăderile de la lună la lună de 5-10% (adică moderate) să continue încă multă vreme de acum încolo, iar cifra de peste 500.000 de tranzacţii imobiliare pe an să nu se mai atingă prea curând în România. Pur şi simplu încep să apară alte oportunităţi, banii "calzi" din piaţă se duc în altă parte (de ceva vreme, mai precis din primăvara anului trecut pare să fie febră mare la BVB) şi este normal ca interesul pentru zona imobiliară să scadă încet, încet, până la un nivel sustenabil din punct de vedere pragmatic, adică până la un nivel la care achiziţiile speculative să tindă spre 0. Din păcate nu avem (sau nu am găsit eu) informaţii despre numărul tranzacţiilor din 2002, ultimul an de dinaintea bulei imobiliare - dacă le-am avea am şti exact care este nivelul real de interes al românilor, într-un an obişnuit, pentru imobiliare.

Spre un milion de someri?

Da. Şi nu la pas, ci în galop!

Anul trecut toată lumea mi-a sărit în cap când am fost de acord cu forfetarul, dar staţi să vedeţi acum ce efecte va produce desfiinţarea microîntreprinderilor. 

Explicaţia e banală. Pur şi simplu economia României nu poate susţine afaceri cu volum mare şi profit suficient. Atenţie, nu vorbesc aici de coloşii energetici, cei din telecomunicaţii, GSM, etc. Mă refer la mediul antreprenorial, la afacerile cu maxim 5-10-15 angajaţi, adică mediul acela care dă vitalitatea unei economii, care creează (dar şi desfiinţează!) cel mai uşor locurile de muncă, mediul care oferă de obicei o primă experienţă de lucru pentru tineri.

Putem vorbi de un birou de arhitectură, sau o firmă de traduceri, sau o mică agenţie de publicitate. Toate acestea au un mare neajuns, lucrează în România. Întrucât lucrează în România, nu doar că veniturile le sunt limitate (eu estimez că sunt de cel puţin 7-8 ori mai mici decât ale unei firme similare din Occident) dar nici profiturile nu sunt strălucitoare. 

Am stat odată ore în şir pe un mare bulevard dintr-o mare, cu adevărat mare, capitală europeană (nu cum e sărăcia asta de Bucureşti) , atent la câte clătite vindeau nişte chinezi care aveau o dugheană de-aia mobilă. Extrapolând socoteala făcută în acea zi la nivelul unui an, am ajuns la concluzia că ai naibii chinezi încasau cam 500.000 de euro într-un an. 

Şi uite aşa, mai ţineţi minte ştirea cu vânzătorul de crenvurşti care a fost evacuat din faţa muzeului Metropolitan din New York pentru că nu putea să-şi achite chiria de 53.558 de dolari? Oare pe ce vânzări miza omul ăla dacă se înhămase la o chirie care în Bucureşti e plătită numai de megacorporaţii?

Afacerile care în Occident înregistrează fără probleme venituri de 1.000.000 de euro, în România  abia fac 100-200.000, iar cele care acolo scot 200.000 de euro, în România probabil nu fac mai mult de 30-40.000. 

Aşa că singura şansă a micului antreprenor român de a se bucura de roadele muncii sale este să activeze într-un mediu economic în care poziţia sa defavorizată este înţeleasă de actorii politici. Impozitul de 3% îl ajuta pe micul antreprenor să îşi păstreze mai mult profit din munca proprie (oricum era mai puţin decât lua confratele său Occidental), şi să-şi ridice familia spre statutul de clasă medie. Clasă medie care, cu cât e mai mare, cu atât înseamnă mai multe cheltuieli, mai mult consum, mai multă prosperitate.

Să luăm un caz ipotetic. Să presupunem că avem o firmă din domeniul serviciilor cu 5 angajaţi, o cifră de afaceri de 50.000 de euro pe an (am pus o productivitate de 10.000 de euro pe cap de angajat ceea ce cred că e destul de corect pentru România) şi o rată de profit de 35%, ceea ce nu e nici puţin, nici mult. Cu impozitul de tip "micro" antreprenorul trebuia să verse la stat 1500 de euro la finalul anului. Cu 16%, cifra creşte până la 2.800 de euro, cu alte cuvinte aproape că se dublează. 

Ei bine, să vedeţi ce scumpă va fi dublarea asta. În primul rând o să-l coste pe stat, care dă un venit sigur (cei 3% din venit) pe un venit nesigur (16% din profit). Mulţi antreprenori probabil vor face pe dracu-n patru să îşi crească cheltuielile, deci să micşoreze profitul, în vreme ce alţii probabil vor renunţa pur şi simplu să-şi bată capul cu mica şi angoasanta lor afacere. În al doilea rând va avea de suferit economia în ansamblul ei, pentru că recesiunea se va adânci întrucât vom avea mai puţine firme active şi o clasă medie mai săracă. 

În opinia mea, şomajul nu doar că va trece de 1 milion, dar va depăşi şi această cifră, iar oprirea creşterii nu va avea cauze economice, ci pur statistice: se va opri, probabil, abia atunci când statisticile oficiale vor începe să facă abstracţie de şomerii cronici - oamenii care îşi vor fi terminat traiul pe ajutor, fără a-şi fi găsit un loc de muncă.

Bilantul Primei Case

Avem, în sfârşit, primele date de la Uniunea Notarilor care ne ajută să înţelegem de ce putem socoti "Prima Casă" un eşec jenant al actualei (sau trecutei) guvernări.

Conform graficului de mai jos, "Prima Casă" nu a reuşit să impulsioneze, aşa cum sperau unii, piaţa imobiliară. Din iunie până în noiembrie numărul tranzacţiilor a fost, aşa cum era de aşteptat, mai mic, comparativ cu luna similară din anul trecut. Graficul se opreşte la luna noiembrie 2009, pentru că doar până aici avem date.



Guvernul nostru a acordat aşadar garanţii de jumătate de miliard de euro pentru nişte chestii cu o valoare incertă. Piaţa a continuat să cadă. "Prima Casă" nu a reuşit să impulsioneze cererea, în schimb le-a făcut pe bănci să-şi canibalizeze produsele de creditare - ceea ce probabil a şi contat în decizia unora de a renunţa la "Prima Casă" şi de a continua să ofere credite pe cont propriu, cu dobânzi mai mari dar în condiţii mai sănătoase, pentru cine s-o (mai) găsi.

În aceste condiţii, nu văd alte soluţii pentru impulsionarea cererii decât fie:

• scăderea în continuare a preţurilor până la un nivel sustenabil - cea mai probabilă variantă,
• fie mărirea plafonului de garantare - variantă de asemenea probabilă, dar imposibilă, pentru că deşi statul poate garanta, dacă vrea muşchii lui, chiar şi 150.000 de euro, dacă nu se găsesc clienţi solvabili la 60.000 cu 5,5% e greu de crezut că se vor găsi la 150.000 fără a fi nevoiţi să lungim şi perioada de creditare până la ... 60-70 de ani.

Totuşi, vestea cea mai importantă este legată de luna noiembrie. În luna noiembrie 2009 numărul tranzacţiilor imobiliare a fost cu numai 5% mai mic decât în noiembrie 2008, ceea ce poate indica un început de stabilizare a pieţei. Este însă prea devreme să ne pronunţăm. Abia pe la începutul verii vom putea să tragem o concluzie definitivă.

O altă perspectivă asupra şomajului

Priviţi harta de mai jos. Reprezintă şomajul din perspectiva densităţii de şomeri înregistraţi pe kilometrul pătrat.

După cum se vede, anumite ierarhii sunt răsturnate cu fundul în sus din această perspectivă. De exemplu Bucureştiul, care are un şomaj de "numai" 2,2%, deţine recordul absolut în privinţa densităţii: 101 şomeri pe fiecare kilometru pătrat. Cât timp Bucureştiul avea constant în jur de 17.000 de şomeri, în vremurile bune, densitatea celor care nu aveau de lucru era undeva sub 70 pe kilometrul pătrat. Asta înseamnă că fiecare 0,1% creştere a şomajului în Bucureşti mai aruncă pe fiecare kilometru pătrat din capitală 4,6 şomeri.

Un judeţ precum Tulcea, care în cifre absolute înregistrează un şomaj de 8,2%, peste media pe ţară, raportat la suprafaţă deţine recordul pozitiv: doar 0,87 şomeri la fiecare kilometru pătrat. Un judeţ ca Iaşiul, care are o medie de şomeri sub media naţională, se află pe locul 6 după densitatea acestora.

După Bucureşti, pe "podium" mai stau judeţele Prahova (5,68 şomeri pe kilometrul pătrat) şi Galaţi (5,21), majoritatea judeţelor având între 2 şi 3 şomeri pe kilometrul pătrat. Situaţia este în particular bună în Banat şi în particular proastă în estul Moldovei şi în centrul Munteniei (la nord de Bucureşti).

Consecinţele unui şomaj ridicat pe fiecare kilometru pătrat sunt simple de intuit: creşterea infracţionalităţii, creşterea nervozităţii generale şi a numărului de persoane nevrotice, cronicizarea (dacă eşti singurul şomer de pe scara blocului sau din sat, e de ruşine, dar dacă mai sunt 3 pe lângă tine, e ok).

O noua intoxicare ia cu asalt mass-media: pretul terenurilor agricole "are potential de crestere"

Nu aş fi scris despre chestia asta dacă nu ar fi fost preluată în ultimele zile, absolut necritic, de toată mass-media. Mai concret, e vorba de ceea ce au spus nişte indivizi care au rămas în braţe cu vreo 6.000 de hectare de teren agricol, şi anume că preţul terenului agricol din România, care e de numai 2-3.000 de euro pe hectar, sigur se va alinia în anii următori la vreo 10.000 de euro, cum e, de exemplu, în Austria.

Compania "Solproiect", care a aruncat pe piaţă prostia asta (voi arăta imediat de ce e o prostie), doreşte să devină, conform site-ului propriu, "cel mai mare comasator de teren agricol din Ialomiţa şi Călăraşi". În realitate lucrurile sunt mult mai simple... domnii austrieci au cumpărat ca nehaliţii pârloage româneşti şi acum au rămas cu ele pe cap. Şi nu întâmplător ştirea a apărut la foarte scurt timp după ce Ziarul Financiar a anunţat falimentul mega-proiectului din Buftea, de pe urma căruia toată ţara a aflat că a mai rămas doar terenul ce va fi vândut de lichidator la un preţ cu 75% mai mic decât preţul din vârf de bulă. Genul acesta de falimente or să tot apară şi preţurile terenurilor se vor duce acolo unde le e locul. De aceea, e un moment tocmai potrivit ca să lansezi o ştire-bombă, din categoria Dan Diaconescu în direct - poate, poate s-or mai prinde 2 fraieri în plasă. După cum se vede presa tot tâmpită a rămas şi s-a uitat în gura lor fără să-şi pună nici cele mai mici întrebări.

Haideţi să ne uităm la fotografiile următoare:


Vizualizare hartă mărită

Deasupra sunt nişte pârloage austriece. După cum se vede, pârloagele sunt trasate cu rigla, totul dă senzaţia de rigoare, pământul e valorificat la maximum şi în plus au şi niscaiva eoliene pe ele, deci pământul produce nu doar mâncare, ci şi energie. 70% din suprafaţa Austriei e muntoasă, deci e normal ca terenurile agricole să fie mai scumpe: sunt rare şi trebuie să hrănească 8,2 milioane de oameni.

Dar iată cum arată şi nişte pârloage de prin Franţa. Parca ar fi o pictură de Kandinsky. Se vede de la o poştă că suprafeţele sunt mult mai mari, ceea ce le face cu atât mai valoroase pentru agricultură. Şi în cazul Austriei, şi în cazul Franţei, remarcaţi vă rog densitatea de şosele care asigură transportul rapid al mărfurilor către pieţele de desfacere.


Vizualizare hartă mărită

Şi acum hai să ne uităm un pic la pârloagele ialomiţene. Le luăm pe cele mai pârlăgioase, ca să zic aşa, pârloagele de pârloage, cele din preajma Autostrăzii Soarelui. Dacă derulăm mai la nord, cu cât ne îndepărtăm de autostradă peisajul e şi mai sumbru.


Vizualizare hartă mărită

După cum se vede, peisajul nu are nicio logică. Suprafeţe comasate coabitează fără probleme cu petice de pământ mai brăzdate ca spinarea unei zebre (din păcate tocmai suprafeţele comasate par abandonate). Reţeaua rutieră? Ultra-rarefiată. Despre irigare nu putem bănui decât că se face cu performantul sistem "Drăgaicele". Totul dă senzaţia de harababură. La nivel naţional, se vorbeşte de 6,8 milioane de hectare care zac necultivate.

În condiţiile astea e normal ca pârloaga românească să coste mai puţin decât cea austriacă. E mai prost delimitată, e mai prost muncită, are condiţii mai proaste de dezvoltare şi de valorificare şi în plus în România ai terenuri la discreţie, spre deosebire de mica Austrie.

Au aceste terenuri "potenţial" ? Sigur! Putem întrevedea potenţialul în orice. Până şi Congo are potenţial să devină cea mai mare putere maritimă a lumii. Întrebarea se pune: va deveni?