Se afișează postările cu eticheta statul si balonul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta statul si balonul. Afișați toate postările

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Aşa ţară, aşa boom

Conform statisticilor Eurostat de aici, România este singura ţară din Uniunea Europeană care în anii de boom ai economiei mondiale (2000-2007) nu a reuşit să-şi îmbunătăţească semnificativ sau măcar să-şi păstreze situaţia încadrării forţei de muncă, ci dimpotrivă (adică nu şi-a ameliorat raportul dintre adulţii care freacă menta şi cei care muncesc, sau raportul dintre adulţii care muncesc şi numărul total de persoane adulte).

De la un procentaj de 63.0% forţă de muncă ocupată în anul 2000 România a coborât în 2007 la 58.8%. În cifre treaba asta se traduce în cca. 500.000 de joburi care s-au pierdut. "Reţeta românească" pentru această problemă ştim prea bine care a fost: pensionările anticipate şi/sau  falsificate, încurajarea emigrării (exportul de forţă de muncă brută) şi precaritatea de piaţă. Nimic despre formarea profesională, nimic despre încurajarea investiţiilor productive sau crearea condiţiilor care să încurajeze investiţiile productive.

Spre comparaţie, iată cum s-au comportat alte ţări din Est şi din Sud:

  • Italia: 53,7% >58,7%
  • Spania: 56,35 > 64,3%
  • Bulgaria: 50,4% > 64%
  • Polonia: 55% > 59%
  • Letonia: 57,5% > 68,6%
  • Grecia: 56,5% > 61,9%

Uitaţi-vă la Olanda, care are o populaţie de 16,5 milioane, deci cu cca. 25% mai mică decât a României. Gradul de ocupare e de 77%, ceea ce înseamnă că peste 6 milioane de adulţi muncesc - mai mulţi ca la noi!

Boom? Poate fâs. Criză? Nu, normalitate.

PS: comentariile sunt iarăşi la liber.

marți, 16 decembrie 2008

Ce vor face americanii?

Aud că în America încep să se formeze cozi la meniurile de 1 dolar. Mă întreb, dacă nici dobânda de 0,25% nu va revigora "creditarea", ce vor face politicienii de peste Ocean: o să le dea oamenilor bani în plus ca să ia bani? ... or să dea un Mercedes gratis la fiecare credit?... 

Interesante vremi.

luni, 21 aprilie 2008

De ce nu cred în teoria catastrofei?

În ultima vreme tabăra "optimiştilor", confruntată cu realitatea stagnării preţurilor, vehiculează, parcă pentru a-şi da curaj, un argument sau, mă rog, o încercare de argument în favoarea ideii că "scăderea e imposibilă". Preţurile, zic ei, nu pot scădea fiindcă, dacă ar fi să scadă, "ar fi o catastrofă", o să ne ia mama naibii pe toţi.

De data asta cred că e rândul meu să fiu optimist. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă la americani sau la spanioli, noi vom fi feriţi de o catastrofă deoarece balonul s-a format pe baza fondului locativ construit în urmă cu cel puţin 20 de ani. Fondul locativ din balon şi-a răscumpărat de mult valoarea; în urma scăderii preţului său nu se va genera şomaj, nici nu se vor închide companii, pentru că, pur şi simplu, cei care au construit apartamentele comuniste... sunt, probabil, deja pensionari, dacă nu decedaţi.

Va avea industria construcţiilor de suferit? Categoric, NU. Dacă deficitul de 300.000 de muncitori este real, şi nu inventat (dar de ce l-ar inventa patronii din construcţii?!) înseamnă că o eventuală scădere pe rezidenţial nu va face altceva decât să disponibilizeze forţă de muncă necesară proiectelor de infrastructură. Ceea ce e foarte bine, nu? Doar ducem lipsă de infrastructură.

Vor avea de suferit afacerile băncilor sau afacerile agenţiilor imobiliare? Nu prea cred. Dimpotrivă, o scădere a preţurilor până la nivele sustenabile ar face accesibile creditele pentru mult mai multă lume, ceea ce va da de lucru şi bancherilor, şi imobiliarilor. Banii se vor rula mai repede şi statul va aduna mai multe taxe. Nici vorbă de catastrofă.

Economia însăşi ar fi stimulată. Puterea de cumpărare ar creşte, presiunile salariale ar scădea. S-ar elibera resurse pentru investiţii productive.

O altă mare minciună care circulă la ora actuală e cea privind insuficienţa locuinţelor. Domnilor, în Bucureşti există locuinţe căcălău. Nicidecum nu e deficit de 300.000 de locuinţe. Asta e invenţia dumneavoastră pentru a păstra psihoza la cote înalte.

Cifra de 300.000 a fost scoasă din burtă de diverşi domni cu interese în domeniu, care au transferat aiurea procentele din vest, aici. Am scris cândva un post în care vorbeam despre divorţuri şi mortalitate. Câtă vreme în România rata divorţialităţii e de 2,5-3 ori mai mică decât în Occident şi speranţa de viaţă, cu 7-10 ani mai mică, nu are rost să comparăm mere cu pere.

Ca să mă fac înţeles: să presupunem că "rumanitatea" se reduce la 2 persoane: Ion şi Măria. Cât timp cei doi se iubesc au nevoie de o singură casă. Dacă divorţează, vor avea nevoie de 2 case. O rată a divorţialităţii de 100% necesită, aşadar, o creştere a fondului locativ cu 100%. Cu cât sunt mai multe divorţuri, cu atât e nevoie de mai multe case. De bine de rău România nu e campioana Europei la divorţuri, ba dimpotrivă.

La fel şi cu mortalitatea. Nu poţi transfera procente din ţări în care speranţa de viaţă e de 75-80 de ani într-o ţară în care se trăieşte 65-70 de ani. Pur şi simplu într-o ţară cu speranţa de viaţă mai mică sunt şanse mai mari ca locuinţele să se "elibereze" într-un ritm mai rapid decât în ţările cu speranţa de viaţă mai mare, nefiind nevoie, astfel, de o proporţie populaţie/locuinţe ca în ţările în care se trăieşte mai mult.

În concluzie, catastrofa e doar în capul unora.

joi, 21 februarie 2008

Cumpărătorul face pretul?!

Se dă bunul numit "aer". Se dă un monopol pe "aer". Se dă şi un cumpărător.

Cumpărătorul face preţul?!

Daţi-mi voie să mă-ndoi. Cumpărătorul nu poate decât să respire cu nesaţ ori de câte ori monopolul mai dă drumul la o ciosvârtă de "aer" pe care o poate vinde la ce preţ vrea muşchii lui. Între respiraţii, cumpărătorul munceşte cu disperare pentru putea plăti viitoarea porţie de aer.

Dar hai să vedem şi o altă situaţie. Se dă bunul numit "măr". Se dă şi un monopol pe "mere". Se dă şi un cumpărător.

Cumpărătorul face preţul?

Da. Dacă deţinătorul monopolului sare calul, cumpărătorul va prefera să cumpere pere, portocale, pepeni sau cine ştie ce altceva. Are alternative.

Aţi prins ideea, nu? Cumpărătorul face preţul la bunurile neesenţiale, non-vitale, fără de care poate trăi. Cumpărătorul nu face preţul la cele esenţiale, vitale. Şi nu face preţul tocmai fiindcă nu îşi permite să trăiască fără ele. Lăsate pe piaţa liberă preţurile evoluează inevitabil în detrimentul cumpărătorilor. Dacă sunt 1.000.000 de producători din acel bun esenţial, acest milion se va coaliza şi va reuşi să stabilească un preţ ridicat pentru că ştie că oamenii vor fi nevoiţi să plătească.

Uitaţi-vă la taxa auto. Putem trăi fără maşini? Da, putem. Oamenii au preferat să nu-şi mai înmatriculeze maşinile şi să le ţină în garaj decât să plătească preţul cerut de guvern. Au făcut şi scandal. Guvernul a cedat. Fiindcă există alternativă. Dacă nu aveau alternativă înghiţeau în sec şi dădeau banul.

Aşa cum am mai zis, locuirea este o nevoie vitală. Dacă vei dori să locuieşti pe stradă vei ajunge foarte repede să fii un exclus social. O să puţi la servici şi vei fi dat afară. Fără bani, nu vei mai avea posibilitatea să mănânci cum trebuie. Dacă nu te vei hrăni cum trebuie sănătatea ţi se va şubrezi. În cele din urmă vei muri cu mult mai devreme decât îţi dă dreptul să speri că vei trăi speranţa de viaţă a conaţionalilor tăi.

Şi acum să vedem cum se prezintă piaţa locuirii (piaţa imobiliară).

În primul rând avem un monopol pe fondul locativ: statul a împroprietărit numai o anumită generaţie de români. Pentru generaţia următoare, n-a mai avut. Nici nu a mai construit nimic. Acum generaţia nouă e obligată să-şi cumpere locuire de la generaţia veche. A făcut statul ceva pentru a sparge acest monopol? Momentan ... nu prea.

În al doilea rând avem un monopol informaţional: nu se ştie ce, cum, cât şi unde se vinde. Asta ştiu notarii. Nu se ştie nici cât stă la vânzare o proprietate. Asta ştiu agenţii imobiliari. Cumpărătorul nu are alternativă de informare. E obligat să ia de bună informaţia oficială. A, şi am uitat, notarii, singurii care cunosc preţurile reale de tranzacţionare, impun şi preţuri minime de tranzacţie. Dacă vreau să-mi vând casa cu 1000 de euro, că aşa vor muşchii mei, nu o pot face, trebuie neapărat să declar 50.000. Notarul îşi ia comisionul aferent şi mai trece pe răboj o vânzare de 50.000, deşi ea în realitate o fost de 1000. Deci...

...În al treilea rând, monopol pe legalizare. Nu pot să mă duc la biserică sau la primărie sau la un avocat oarecare să declar tranzacţia (poate ies mai ieftin!). Nu, trebuie să o fac la notar. Nu ar fi nici o problemă dacă breasla notarilor nu ar fi stat în stat. Ciudat, însă, e că statul a făcut la... viaţa sa, privatizări pe un dolar. Dar eu n-am voie să-mi vând casa pe mai puţin de vreo 50.000 de euro! Statul are voie să fie nebun. Eu nu!

Cumpărătorul face preţul?! Momentan nu. Momentan.

Rezultatul recensământului 2011 va accelera scăderea prețurilor pe piața imo?