În ultima vreme tabăra "optimiştilor", confruntată cu realitatea stagnării preţurilor, vehiculează, parcă pentru a-şi da curaj, un argument sau, mă rog, o încercare de argument în favoarea ideii că "scăderea e imposibilă". Preţurile, zic ei, nu pot scădea fiindcă, dacă ar fi să scadă, "ar fi o catastrofă", o să ne ia mama naibii pe toţi.
De data asta cred că e rândul meu să fiu optimist. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă la americani sau la spanioli, noi vom fi feriţi de o catastrofă deoarece balonul s-a format pe baza fondului locativ construit în urmă cu cel puţin 20 de ani. Fondul locativ din balon şi-a răscumpărat de mult valoarea; în urma scăderii preţului său nu se va genera şomaj, nici nu se vor închide companii, pentru că, pur şi simplu, cei care au construit apartamentele comuniste... sunt, probabil, deja pensionari, dacă nu decedaţi.
Va avea industria construcţiilor de suferit? Categoric, NU. Dacă deficitul de 300.000 de muncitori este real, şi nu inventat (dar de ce l-ar inventa patronii din construcţii?!) înseamnă că o eventuală scădere pe rezidenţial nu va face altceva decât să disponibilizeze forţă de muncă necesară proiectelor de infrastructură. Ceea ce e foarte bine, nu? Doar ducem lipsă de infrastructură.
Vor avea de suferit afacerile băncilor sau afacerile agenţiilor imobiliare? Nu prea cred. Dimpotrivă, o scădere a preţurilor până la nivele sustenabile ar face accesibile creditele pentru mult mai multă lume, ceea ce va da de lucru şi bancherilor, şi imobiliarilor. Banii se vor rula mai repede şi statul va aduna mai multe taxe. Nici vorbă de catastrofă.
Economia însăşi ar fi stimulată. Puterea de cumpărare ar creşte, presiunile salariale ar scădea. S-ar elibera resurse pentru investiţii productive.
O altă mare minciună care circulă la ora actuală e cea privind insuficienţa locuinţelor. Domnilor, în Bucureşti există locuinţe căcălău. Nicidecum nu e deficit de 300.000 de locuinţe. Asta e invenţia dumneavoastră pentru a păstra psihoza la cote înalte.
Cifra de 300.000 a fost scoasă din burtă de diverşi domni cu interese în domeniu, care au transferat aiurea procentele din vest, aici. Am scris cândva un post în care vorbeam despre divorţuri şi mortalitate. Câtă vreme în România rata divorţialităţii e de 2,5-3 ori mai mică decât în Occident şi speranţa de viaţă, cu 7-10 ani mai mică, nu are rost să comparăm mere cu pere.
Ca să mă fac înţeles: să presupunem că "rumanitatea" se reduce la 2 persoane: Ion şi Măria. Cât timp cei doi se iubesc au nevoie de o singură casă. Dacă divorţează, vor avea nevoie de 2 case. O rată a divorţialităţii de 100% necesită, aşadar, o creştere a fondului locativ cu 100%. Cu cât sunt mai multe divorţuri, cu atât e nevoie de mai multe case. De bine de rău România nu e campioana Europei la divorţuri, ba dimpotrivă.
La fel şi cu mortalitatea. Nu poţi transfera procente din ţări în care speranţa de viaţă e de 75-80 de ani într-o ţară în care se trăieşte 65-70 de ani. Pur şi simplu într-o ţară cu speranţa de viaţă mai mică sunt şanse mai mari ca locuinţele să se "elibereze" într-un ritm mai rapid decât în ţările cu speranţa de viaţă mai mare, nefiind nevoie, astfel, de o proporţie populaţie/locuinţe ca în ţările în care se trăieşte mai mult.
În concluzie, catastrofa e doar în capul unora.
Postări
