Scurte şi mărunte

Vânzările de case "au explodat" la americani, la propriu: -48,2% . Asta, în timp ce încrederea consumatorilor în economie e la cel mai jos nivel din 1967 încoace. Aviz papagalilor.

În România ştim cu toţii cum stă treaba, din păcate oriunde întorci capul pieţele sunt căzute cu cel puţin 20% faţă de anul trecut. Dezastrul este vizibil cu ochiul liber în imobiliare, auto, publicitate unde pieţele au căzut cu 50-60%. Site-urile companiilor de leasing s-au îmbogăţit cu noi rubrici: "Oferta de bunuri reposedate" (pompos numite "auto rulate") care colcăie de automobile, camioane şi utilaje.

Delectaţi-vă şi voi cu superofertele:

• http://www.leasing.ro/portal/index.php/oferte
• http://www.GEMoney.ro/ro/docs/Auto_SH.pdf
• http://www.Romstal-Leasing.ro/index.php?page=ads
• http://www.BTLeasing.ro/new/index.php?p_url=secondhand.php
• http://www.TiriacLeasing.ro/Vehicul-rulat_181_ro.html?catid=1&braid=0&Cauta.x=78&Cauta.y=10&Cauta=Cauta
• http://www.Raiffeisen-Leasing.ro/auto.php
• http://www.leasingrom.net/
• http://www.TBIleasing.ro/rom/oferte_speciale/
• http://www.Romexterra-Leasing.ro/sh.html
• http://www.AlphaLeasing.ro/AlphaProd/ro/autovehicule_disponibile.aspx

Plus multe altele. "Oferta de bunuri reposedate" pare a fi atât de mare, încât, până când nu va fi epuizată, e greu de crezut că piaţa auto îşi va reveni.

Ieri, au apărut şi câteva informaţii privitoare la scăderea salariilor, ceea ce, sincer să fiu, este cu adevărat surprinzător. În urmă cu câteva luni ştiţi prea bine că am propus modelul scăderii "pe orizontală" a balonului salarial, fiind de părere că dacă se va ajunge şi la tăierea salariilor atunci ne va paşte o situaţie de tip Zimbabwe. Ei bine, situaţia de tip Zimbabwe - adică depresia economică - se pare că e mai aproape şi mai sigură decât ne aşteptam cu toţii. Este incredibil ce întorsătură de situaţie a avut loc în doar 5-6 luni.

Anul trecut, pe la jumătatea lui februarie, deja apăruseră cifre legate de creşterea economică pe trimestrul 4 din 2007. Acum toată lumea tace mâlc, deşi suntem ca şi intraţi în martie. În câteva zile Institutul de Statistică e obligat să ofere cifrele. Chiar sunt foarte curios să văd ce le-a ieşit la socoteală.

Si totusi, unde a dispărut Elodia... aaa, pardon, Cererea?

Dacă semnele crizei apăruseră încă din urmă cu 8-9 luni, când preţurile continuau să crească fără să-şi pună nimeni problema că tranzacţiile devin din ce în ce mai rare, totuşi dispariţia subită a cererii nu a prevăzut-o nimeni. Dimpotrivă, lumea încearcă să se convingă că în piaţă "există încă o cerere puternică" dar aceasta ar fi inhibată de "zvonuri", "aşteptare" etc. Nu explică nimeni cum anume ar putea "zvonurile" sau "aşteptarea" să convingă pe cineva care are nevoie de casă să... stea pe stradă. Sau cu ce contoare Geiger se măsoară cererea asta dubioasă pe care o vedem, da' nu e. Chiar şi în raportul ăla al BNR se pomeneşte de această ilustră necunoscută numită "Cererea".

Din păcate pentru doamnele şi domnii în cauză, Elodia imobiliară, adică doamna "Cerere", chiar e moartă. Şi spre deosebire de Elodia cealaltă care se pare că a fost ucisă cu violenţă, "Cererea" noastră a murit de moarte bună şi de cauze naturale.

Cum aşa? Nu există în România nevoia pentru câteva mii de miliarde de locuinţe? Nu se înmulţesc românii mai rău ca iepurii, dând astfel naştere unor nevoi pantagruelice în materie de imobiliar?

Nu. Răspunsul simplu e "nu" .

Încă de la începuturile blogului am explicat pe înţelesul tuturor felul în care cererea se împarte în "solvabilă" şi "nesolvabilă". Ăsta era un lucru clar pentru toată lumea şi aplaudacii combăteau ideea zicând că şi nesolvabilii vor deveni solvabili pentru că va veni iepuraşul fermecat care le va creşte salariile cu jobenul şi bagheta magică.

Problema e că şi cererea solvabilă poate fi împărţită în 2 componente deloc neglijabile:

• cererea de necesitate: cei care sunt solvabili şi au nevoie de o locuinţă;
• cererea speculativă: cei care au un ban grămadă şi cumpără doar ca să nu stea cu el la bancă sau sub saltea, nu că ar avea nevoie de o locuinţă.

Cheia prăbuşirii pieţei stă în anvergura acestei cereri speculative pe care eu o estimez că a reprezentat, în momentul de vârf al balonului (2006 - sept. 2007), cam 90% din cererea solvabilă.

Oamenii îşi închipuie că cererea speculativă e reprezentată numai de cetăţenii israelieni care au venit cu geanta de bani şi au cumpărat o halcă de apartamente. Greşit! Cererea speculativă este formată de toţi cei care cumpără ca să se afle în treabă, cum ar fi:

• un provincial venit în Bucureşti cu gândul căpătuirii, nu al stabilirii aici până la moarte: acesta ar putea bine-mersi să stea în chirie, dar preferă (adică... prefera!) să cumpere gândindu-se că peste 5-6 ani, când îşi va lua zborul, va face o afacere bună din revânzarea sau închirierea apartamentului;
• părinţii unui student venit din provincie în Bucureşti care preferă să-i ia "lu' ăla micu" o garsonieră în loc să-i dea bani de chirie gândindu-se că peste 3-4 ani, când va termina facultatea, dacă ăla micu nu vrea să rămână în Bucureşti oricum o vor revinde dublu sau triplu;
• cineva care are un ban grămadă, să zicem din vânzarea unui teren, şi se gândeşte că o "investiţie imobiliară", a se citi: "iau-o-janghină-comunistă-stau-cu-curul-pe-ea-îşi-cvadruplează-valoarea-în-5-ani", e cea mai "solidă" investiţie;
• o familie tânără care, de frică să nu rămână fără casă, preferă să cumpere o garsonieră, eventual confort 3, garsoniera fiind tot ce îşi permit, iar motivaţia e: "uite aşa, ca să aivă şi ei", nu că şi-ar face cineva iluzia că... şi-ar putea creşte copiii acolo.

Toate acestea sunt exemple de cerere speculativă. Oameni care au cumpărat ca să se afle în treabă. Motivaţia speculativă a cererii a funcţionat corect până pe la jumătatea lui 2006 şi a devenit o tactică sinucigaşă de cumpărare de atunci încoace. Pe cel care avea 3 copii şi o nevastă nervoasă nu îl putem condamna că s-a dus în ianuarie 2008 la bancă şi a luat un credit ca să dea 130.000 de euro pe un apartament de 3 camere. Celor care au făcut treaba asta "ca să prindă şi ei trenul" le putem spune de pe acum (suntem în iulie 2008) că nu au luat niciun tren ci dimpotrivă, l-au pierdut pe singurul valabil.

Dar de ce a dispărut cererea speculativă? Păi răspunsul e foarte simplu: la ora actuală, când criza imobiliară e evidentă, e mult mai convenabil să ţii banii la bancă. În condiţiile unui euro destul de stabil banii din bancă se apreciază constant cu 10-11% pe an. Ceea ce înseamnă că:

• la 70.000 de RON înseamnă un câştig de 500 RON/lună: partea de chirie pe care trebuie să o dea un student.
  
• la 100.000 de RON înseamnă un câştig de 800 RON / lună: o familie tânără cu venituri lunare de 4000 RON mai pune încă 800 RON şi îşi plăteşte chiria unui apartament într-o zonă civilizată. Deigur, aceeaşi sumă ar putea fi pusă avans la o garsonieră pe care vor plăti rată timp de 30 de ani...

Exemplele ar putea continua. Actuala "stagnare" (termen prin care se ascunde scăderea) a pieţei nu are nici o legătură cu "zvonurile" sau cu "aşteptările" pe care le incriminează unii ci cu calculele simple pe care şi le fac oamenii, în urma cărora rezultă un singur lucru: nu are rost să cumperi acum, decât dacă vrei să-ţi baţi joc de banii tăi.

Vorba poetului: Ce e val, ca valul trece...

Creste cererea de apartamente

Pentru toţi cei care au luat peste picior anumite articole de anul trecut de pe "Balon", le dau cu dedicaţie specială articolul ăsta.

Sunt curios câţi mai visează la cai verzi pe pereţi şi creşteri salariale de 50% pe an, acum şi-n vecii vecilor, amin!

Pont pentru o investiţie proastă: imobiliarele

Vă recomand să citiţi cu creionul în mână articolul ăsta: Pont pentru o investiţie proastă: imobiliarele .

Desigur, optimiştii nu care cumva să-şi închipuie că lucrurile spuse acolo de autor sunt cunoscute de oamenii cu bani. Chiar dacă iei acum un apartament construit de bunicul Ceauşescu la un preţ la care şi Lică Bărbulescu ar fi căzut pe spate, oricând se va găsi Zânul Măseluţă care să ţi-l răscumpere de 10 ori mai scump. Că doar România e Noul Ierusalim, nu?

Cumpărătorul face pretul?!

Se dă bunul numit "aer". Se dă un monopol pe "aer". Se dă şi un cumpărător.

Cumpărătorul face preţul?!

Daţi-mi voie să mă-ndoi. Cumpărătorul nu poate decât să respire cu nesaţ ori de câte ori monopolul mai dă drumul la o ciosvârtă de "aer" pe care o poate vinde la ce preţ vrea muşchii lui. Între respiraţii, cumpărătorul munceşte cu disperare pentru putea plăti viitoarea porţie de aer.

Dar hai să vedem şi o altă situaţie. Se dă bunul numit "măr". Se dă şi un monopol pe "mere". Se dă şi un cumpărător.

Cumpărătorul face preţul?

Da. Dacă deţinătorul monopolului sare calul, cumpărătorul va prefera să cumpere pere, portocale, pepeni sau cine ştie ce altceva. Are alternative.

Aţi prins ideea, nu? Cumpărătorul face preţul la bunurile neesenţiale, non-vitale, fără de care poate trăi. Cumpărătorul nu face preţul la cele esenţiale, vitale. Şi nu face preţul tocmai fiindcă nu îşi permite să trăiască fără ele. Lăsate pe piaţa liberă preţurile evoluează inevitabil în detrimentul cumpărătorilor. Dacă sunt 1.000.000 de producători din acel bun esenţial, acest milion se va coaliza şi va reuşi să stabilească un preţ ridicat pentru că ştie că oamenii vor fi nevoiţi să plătească.

Uitaţi-vă la taxa auto. Putem trăi fără maşini? Da, putem. Oamenii au preferat să nu-şi mai înmatriculeze maşinile şi să le ţină în garaj decât să plătească preţul cerut de guvern. Au făcut şi scandal. Guvernul a cedat. Fiindcă există alternativă. Dacă nu aveau alternativă înghiţeau în sec şi dădeau banul.

Aşa cum am mai zis, locuirea este o nevoie vitală. Dacă vei dori să locuieşti pe stradă vei ajunge foarte repede să fii un exclus social. O să puţi la servici şi vei fi dat afară. Fără bani, nu vei mai avea posibilitatea să mănânci cum trebuie. Dacă nu te vei hrăni cum trebuie sănătatea ţi se va şubrezi. În cele din urmă vei muri cu mult mai devreme decât îţi dă dreptul să speri că vei trăi speranţa de viaţă a conaţionalilor tăi.

Şi acum să vedem cum se prezintă piaţa locuirii (piaţa imobiliară).

În primul rând avem un monopol pe fondul locativ: statul a împroprietărit numai o anumită generaţie de români. Pentru generaţia următoare, n-a mai avut. Nici nu a mai construit nimic. Acum generaţia nouă e obligată să-şi cumpere locuire de la generaţia veche. A făcut statul ceva pentru a sparge acest monopol? Momentan ... nu prea.

În al doilea rând avem un monopol informaţional: nu se ştie ce, cum, cât şi unde se vinde. Asta ştiu notarii. Nu se ştie nici cât stă la vânzare o proprietate. Asta ştiu agenţii imobiliari. Cumpărătorul nu are alternativă de informare. E obligat să ia de bună informaţia oficială. A, şi am uitat, notarii, singurii care cunosc preţurile reale de tranzacţionare, impun şi preţuri minime de tranzacţie. Dacă vreau să-mi vând casa cu 1000 de euro, că aşa vor muşchii mei, nu o pot face, trebuie neapărat să declar 50.000. Notarul îşi ia comisionul aferent şi mai trece pe răboj o vânzare de 50.000, deşi ea în realitate o fost de 1000. Deci...

...În al treilea rând, monopol pe legalizare. Nu pot să mă duc la biserică sau la primărie sau la un avocat oarecare să declar tranzacţia (poate ies mai ieftin!). Nu, trebuie să o fac la notar. Nu ar fi nici o problemă dacă breasla notarilor nu ar fi stat în stat. Ciudat, însă, e că statul a făcut la... viaţa sa, privatizări pe un dolar. Dar eu n-am voie să-mi vând casa pe mai puţin de vreo 50.000 de euro! Statul are voie să fie nebun. Eu nu!

Cumpărătorul face preţul?! Momentan nu. Momentan.

Ceea ce anticipam in vara trecuta...

...începe să se adeverească. Mai ţineţi minte când discutam în contradictoriu cu Gigi Castron? Ei, uite că vin străinii, care vor pune presiune, desigur, pe piaţa salariilor, în aşa fel încât orice măturător va avea 1999 de euro salariu minim iar de ingineri nu mai zic... aoleu, ăştia or să ia 7000 de euro, uite aşa, degeaba, doar ca să-şi arate mutra pe la serviciu! Deci băgaţi doamnelor şi domnilor credite cât mai e timp, până nu ajunge garsoniera din Militari să coste 500.000 de euro.

Glumesc, desigur.

PS: ne vedem la Condominium ;)

Un calcul interesant

Citind acest articol, mi-a venit o idee. Să zicem că domnul Popescu e patron. Cam ce fel de firmă ar trebui să conducă domnul Popescu pentru a-şi putea permite un apartament cu 4 camere (85mp) în cartierul Aviaţiei din profitul pe 1 an?

Că, na, mă gândesc, Ionescu, care e amploaiat, are tot dreptul să fie client de credite, dar Popescu e ditamai patronul, ar trebui ca măcar oamenii ca el să îşi poată lua un apartament, fără probleme...

Păi dacă pe un apartament în acest binecunoscut cartier bucureştean se cer 200.000 de euro, şi dacă punem o rată decentă a profitului, să zicem 20%, hai să vedem cam în ce fel ar trebui să arate firma lui Popescu.

În primul rând 200.000 de euro înseamnă 290.000 de dolari. Deci ăsta e profitul. Aplicăm regula de 3 simplă, pac pac, vorba lui Gigi Becali, şi rezultă o cifră de afaceri de 1.450.000 de dolari.

Aşa. Pac pac, hai să vedem de câţi angajaţi e nevoie să atingi o asemenea cifră de afaceri. În România, fireşte. Păi, 1.450.000 / 13 => 111.538 ore/muncă, adică echivalentul a aproximativ 60 de angajaţi (am socotit 236 de zile de lucru pe an, 8 ore pe zi).

Hm, deci Popescu ar trebui să fie patron peste o firmă cu vreo 60 de angajaţi ca să poată spera că îşi va putea cumpăra un apartament cu 4 camere în cartierul Aviaţiei la finalul unui an glorios pentru firma sa. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar eu zic că Popescu este un om, un şmecher destul de important, dacă are în subordine atâta popor.

Acum hai să facem socoteala şi pentru Fritz, care e neamţ. Fritz nu vrea un apartament la bloc ci o casă de 125 de metri pătraţi care se pare că în Germania costă 194.000 de euro (adică 281.000 de dolari). Păi la productivitatea neamţului de 50 de dolari / oră, rezultă că Fritz ar trebui să conducă o echipă de... 14 oameni. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar eu zic că Fritz nu e nimic altceva decât un mic patron. Cu toate acestea, îşi permite casa respectivă.

Spre comparaţie, un mic patron din România asemănător lui (adică patron peste un atelier cu 14 angajaţi) poate spera la un profit de aproximativ 68.723 de dolari, adică vreo 47.395 de euro. Dacă la finalul anului închide taraba şi vrea să ia profitul, se pare că nu va fi în stare să-şi cumpere nici măcar o garsonieră în Dristor.

Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar eu zic că situaţia aceasta numai... iniţiativa privată nu o încurajează. Adică nu încurajează economia în general. Ce rost are să îţi pui mintea la contribuţie, să te speteşti, să tremuri după obţinerea de contracte, dacă la final nu te alegi cu mai nimic?! Nu mai bine renunţi la tot şi devii slujbaş ca oricine altcineva? Pe de altă parte, dacă toţi micii patroni şi-ar băga picioarele în ea de viaţă, oare câte încasări la buget ar dispare?

De ce tac?

Fiindcă am zis tot ce aveam de zis. Cine a avut urechi de auzit, a auzit.

A, în treacăt nu pot să nu remarc declaraţia (mai bine zis fragmentul de declaraţie) lui Felix Pătrăşcanu, managing director la Fan Courier: "Cred că cel puţin în imobiliare creşterea este nejustificată, iar această bulă se va sparge". E pe la jumătatea articolului. Dacă directorul unei companii cu 25 de milioane de euro / an cifră de afaceri gândeşte aşa, atunci suntem... pe drumul cel bun.

A venit momentul adevărului?

Declaratii de avere (1)

Dacă studiem declaraţiile de avere ale celor care ne conduc vom înţelege de ce imobiliarele noastre dragi emană un miros atât de puternic de Caritas.

Orice ţară, orice popor, are o nomenklatura, clasă conducătoare, pătură dominantă. Nomenklatura noastră e cea care e, cu Băsescu, Videanu, Tăriceanu, Geoană şamd. Dar din nomenklatură nu fac parte numai politicienii, ci toţi cei care formează aparatul de stat numit pe criterii politice: stafful parlamentarilor, funcţionarii superiori din ministere, directorii şi adjuncţii lor de la direcţiile de stat etc. etc. etc. toţi formează nomenklatura.

Nomenklatura are strânse legături cu mediul de afaceri. E şi normal să fie aşa. Că doar nu o fi să aibă legături cu acarul Păun. Ştim prea bine că afaceriştii noştri sunt băgaţi cu toţii în imobiliare. Treaba e că şi nomenklatura noastră dragă e băgată până în gât în imobiliare.

Să privim, de pildă, declaraţiile de avere ale guvernului. Tăriceanu, Vosganian, Meleşcanu, Orban, Adomniţei, Păcuraru, Silaghi, Korodi, Iorgulescu, Winkler, Dorin Marian - toţi au făcut achiziţii imobiliare după 2002. Adică 11 miniştri din 16. Secretarii de stat sunt mai sărăcuţi, 5/15. Consilierii de Stat - 10/17 . Consilierii personali - 7/17.

Nu vreau să spun că au mizat pe creştere, deşi la unii dintre ei se vede clar că au investit cu obstinenţă în imobiliare tocmai în această speranţă. Unii au primit diverse moşteniri... ok, bravo lor. Totuşi, nu cred că e lipsit de sens faptul că mai bine de jumătate din aparatul la vârf al guvernului a devenit în vreun fel sau altul proprietar peste ceva ce a crescut în ultimii 5 ani ca laptele pus la fiert. Se pune întrebarea, oare ce le dictează conştiinţa atunci când se pune problema să facă lumină pe piaţa imobiliară? Au ei vreun interes să ia măsuri împotriva manipulărilor pieţei? Au ei vreun interes să scoată la lumină preţurile de tranzacţionare comparativ cu cele de strigare?

Şi atenţie, vorbim numai de partea vizibilă a aisbergului. Nu ştim nimic despre proprietăţile trecute pe numele copiilor, nepoţilor, finilor, animalelor de companie şamd.

Desigur, se va spune că guvernul e doar executiv, nu are pârghiile legislative necesare pe care trebuie să i le dea Parlamentul. E bullshit. Politica adevărată, ştim prea bine, se face pe coridoare, nu în săli. Aşa cum ştiu să le propună propriilor parlamentari: "Măi dragă, bagă o lege despre... să putem să acţionăm.", tot aşa de bine ar putea să le sugereze şi o lege imobiliară... dar nu o fac.

Oricum, în postul următor îi luăm la puricat şi pe parlamentari.

Un alt avertisment venit dinspre Uniunea Notarilor?

La sugestia "irinei" (mulţumesc!) am citit şi eu articolul care conţine declaraţia cu adevărat bulversantă a preşedintelui notarilor, dl. Gabriel Zamfir. Este prima oară când aud pe cineva atât de informat spunând că oferta a ajuns să depăşească cererea.

Desigur, este vorba de cererea "solvabilă" - cum îi place lui "alex dumitraşcu" să spună. Adică oferta depăşeşte cererea celor care au cu ce (alde "gigi castron"). Că există şi o cerere a celor care nu au cu ce, e altceva; şi când am îndrăznit să o aduc în discuţie s-au găsit deştepţi care să-mi dea în cap cu "elasticitatea preţurilor". Mă rog... acestor deştepţi le urez să ajungă într-o bună zi să facă afaceri, să răspundă de salariile unor oameni şi să scoată profituri din "elasticitatea preţurilor".

Oricum, profit de acest prilej ca să-i oripilez şi mai mult pe cei care urmăresc din umbră acest blog. Aşadar, după ce le-am demonstrat că sunt om de cultură şi am vreo 50 de ani, hai să le demonstrez şi că sunt un nenorocit de comunist care pândeşte cu satârul la cotitură câştigurile capitalismului românesc. Iată de ce voi da un citat, zic eu, foarte interesant, din Karl Marx / Mizeria filozofiei (1847) :

"O ofertă nu reprezintă exclusiv ceva util, după cum cererea nu reprezintă exclusiv o dorinţă. Oare cel care cere nu oferă de fapt la rândul său un produs oarecare, sau simbolul tuturor produselor - banii - , şi prin oferta sa nu dă o reprezentare a utilităţii sau a valorii de utilizare?

Pe de altă parte, cel care oferă nu cere de fapt la rândul lui ceva, un produs oarecare, ba chiar simbolul tuturor produselor - banul? Şi nu devine astfel supus dorinţei, sau valorii de schimb?

Realitatea e că în orice ofertă găsim o cerere şi în orice cerere, o ofertă."

Aşa, deci ca să vedeţi ce marxist şi comunist e Manole, ia uite ce gândeşte Manole: păi Manole se gândeşte că dacă "cererea [de apartamente] e mai mare decât oferta [de apartamente]", aşa cum ni se repetă de toată lumea (mai puţin, iată, dl. Zamfir), treaba asta ar putea fi tradusă şi astfel: "oferta de bani e mai mare decât cererea de bani". Că doar proprietarii, prin oferta de vânzare, cer bani, în timp ce cumpărătorii, prin cererea de cumpărare, oferă bani. Păi nu?

Aşa, şi ce dacă? Păi, înseamnă că atunci când, vezi Doamne, din cauză că oferta de apartamente e mult sub cerere, şi creşte valoarea apartamentelor, nu ar fi normal să socotim şi că, de fapt, scade valoarea banilor?

Aşa zisa creştere a sectorului imobiliar e, după părerea mea, o creştere care generează inflaţie. Inflaţia ştim cu toţii ce înseamnă, că doar am avut nenorocul să trăim în perioada anilor '90. Înseamnă, în primul şi în primul rând, pauperizare generală. Şi chiar asta se întâmplă! În România până şi moneda euro se devalorizează! Multor români li se măreşte leafa cu 30 de euro, dar le-ar trebui măcar 100 ca să acceseze un credit ipotecar util. După un an li se mai măreşte cu 30, dar deja nebunia preţurilor face să aibă nevoie de minim 200... Şi tot aşa... Faceţi chestia asta 3-4 ani la rând, şi vedeţi unde se ajunge: la ceea ce a constatat dl. Zamfir, şi anume că... oferta a ajuns mai mare decât cererea!

My 2 cents...

Cât durează o vânzare?

Prin iunie 2006 o garsonieră din Pantelimon costa în jur de 30.000 de euro. După câteva luni, în toamna lui 2007, conform anunţurilor din ziare preţul sărise la aproape 40.000. După alte câteva luni, în primăvara lui 2007, prin martie, preţul sărise la 60.000. Aşadar, în circa 9 luni preţul a urcat cu 100%.

Dar se vinde?

Istoria unei garsoniere din Piaţa Delfinului (mai precis de pe Dobrina) e destul de relevantă.

- luni 26 martie 2007: preţul cerut e de 59.000 de euro;
- după o lună de nevânzare, pe 20 aprilie preţul scade cu 3.000 de euro: 56.000 euro;
- după 2 luni şi jumătate de nevânzare, pe 13 iunie, preţul scade la 53.500 euro;
- după 3 luni şi jumătate de nevânzare, pe 3 iulie, proprietarul anunţă un nou preţ: 60.000 de euro;
- după 4 luni şi jumătate anunţul de vânzare se pare că este actualizat pe un alt site pe data de 6 august dar preţul se încăpăţânează să rămână la fel: 60.000 de euro.

De la primul anunţ de vânzare (când 1 EUR = 3,33 RON) au trecut aproximativ 5 luni. În RON, la data aceea preţul cerut era de fix 2 miliarde. În ziua în care preţul anunţat a fost cel mai jos cursul valutar ne indica 1 EUR = 3,27 RON. Ceea ce înseamnă că în RON proprietarul era dispus să accepte un preţ de 1,75 miliarde, adică mai mic cu nu mai puţin de 12,5% decât pretenţiile iniţiale. O constatare destul de interesantă, aş putea zice.

Pe 3 iulie, când se anunţă noul preţ: 60.000 de euro, leul e tare ca o stâncă: 3,12. Şi toată presa vuieşte de previziunile a diverşi analişti care zic că leul se va întări până la 3,00. E clar că proprietarul nu vrea să rişte să piardă pe 2 fronturi: şi din scăderea preţului şi din scăderea euro. Ţine cu dinţii de preţul de 60.000 iar în ceea ce priveşte cursul, Dumnezeu cu mila. 53.500 de euro la un curs de 3,00 ar fi însemnat doar 1,60 miliarde. Dar 60.000 la un curs de 3,00 face, hm, 1,80 miliarde, adică, în lei, o sumă aproximativ egală cu cea din data de 13 iunie. O constatare destul de interesantă, aş putea zice. Corelată cu cea de dinainte înseamnă că suma cerută iniţial era, ca s-o spunem pe româneşte, la plezneală, câtă vreme proprietarul a transmis de mai multe ori semnale că ar fi (fost?) dispus să vândă şi cu vreo 200 de milioane mai ieftin.

Interviu: salarii, recrutare, forta de munca

De azi încep să public interviuri. Cristian Diaconu e prieten cu mine şi lucrează de câţiva ani în industria de recrutare. Nu are nici un rost să mint şi să spun că e senior recruiter sau alt bullshit de genul ăsta... Cristi e un simplu consultant. I-am pus câteva întrebări despre creşterea salariilor din România. Interviul i l-am luat prin Yahoo! Messenger.

manole: Am un blog - Balonul-imobiliar.blogspot.com - pentru care te-aş ruga să îmi răspunzi la câteva întrebări. Eşti de acord?
cristi: Ştiu blogul tău. E f. şmecher :))
m: Mersi. Deci? Eşti de acord?
c: Da, sure, întreabă-mă ce vrei.
m: 1. E blocaj pe piaţa de muncă?
c: Ce înţelegi prin blocaj?
m: Adică e adevărat că firmele îşi găsesc tot mai greu angajaţii?
c: În principiu da, dar nu l-aş numi blocaj. Nu aş fi aşa catastrofist cum sunt ăştia la televizor. Oamenii se mută permanent pentru un salariu mai bun, şi nu numai, de la firmele care nu oferă condiţiile dorite la cele care oferă. Pur şi simplu de blocaj vorbesc firmele care nu se pot adapta la piaţa de muncă a anului 2007.
m: 2. Trăim o dictatură a angajaţilor?
c: În multe domenii se poate spune că da. Mai ales acolo unde e penurie de oameni şi cererea e imensă.
m: Adică?
c: Construcţii, sănătate, IT... în aceste domenii patronii nu-şi mai permit să ţipe la angajaţi fără să rişte să-i piardă a doua zi. Situaţia e cu particular gravă în IT unde nu doar că patronii nu-şi mai permit să ţipe la angajaţi dar vârsta de angajare a scăzut foarte mult şi firmele se confruntă cu o forţă de muncă şi fiţoasă, şi iresponsabilă, mulţi angajaţi fiind nişte copii, studenţi de 20-21 de ani.
m: 3. Dar în imobiliare?
c: Depinde de ce imobiliare vorbeşti. Dacă mă întrebi de o agenţie minusculă cum e a ta, bănuiesc că nu ai probleme fiindcă îţi găseşti oricând oameni disponibili să facă pe agentul. Dacă vorbim de agenţii mari, multinaţionale, nu cred că e o problemă momentan cu forţa de muncă deoarece în România încă se fac bani buni şi concurenţa nu e aşa de mare. Deci nu cred că e criză. Indirect, criză în imobiliare e din cauza construcţiilor, că nu mai aveţi nici muncitori, nici ingineri, nici diriginţi de şantier ş.a.m.d.
m: 4. Există vreo legătură între criza din anumite sectoare şi creşterea salariilor?
c: Păi tu ce părere ai :))
m: Că da.
c: Bineînţeles că există. Şi nu numai între criză şi creşterea salariilor, ci şi între criză şi investiţiile imobiliare ale firmelor dacă asta te interesează. Păi aveam firme mari care funcţionau în fel de fel de depozite dezafectate sau apartamente înghesuite de bloc, cu oamenii claie peste grămadă şi vroiau să mai recruteze. La început oamenii se duceau ca berbecii dar acum pun întrebări: unde are sediul? cum e sediul? e curat? ce mi se oferă? etc. Nu te mai poţi prezenta în faţa viitorilor angajaţi în orice condiţii.
m: Nu asta mă interesa da' e interesant aspectul ăsta.
c: Nu-i aşa? ;)
m: Deci îi putem sfătui pe proprietarii de firme să investească şi în condiţiile de "locuire", nu doar în merţane şi gipuri.
c: Da. Orice firmă poate face un efort. Acum se construiesc atâtea spaţii de birouri, plus că sunt zone bune în Bucureşti în care nu e nici o ruşine să funcţionezi într-un apartament, să fii "firmă de apartament", dacă nu ai nevoie de mulţi angajaţi. Firmele care funcţionează la un etaj superior dintr-un bloc din Pantelimon sau în nu ştiu ce depozit infect de pe şoseaua de centură mă tem că vor avea din ce în ce mai multe probleme cu retenţia angajaţilor.
m: 5. Să ne aşteptăm aşadar la o creştere continuă a salariilor la fel ca în ultimii 3 ani (din 2005 încoace)?
c: Paradoxal, nu. Firmele din domeniile cu probleme au început să răspundă crizei de salariaţi şi să inventeze strategii pentru reţinerea acestora. O strategie simplă de exemplu este să-i facilitezi un overdraft sau dacă ai cojones chiar un credit imobiliar. Omul e fericit dar rămâne astfel în ograda ta. Asta e una. O altă strategie, oarecum perversă, e să dai salariile pe micro. Aşa îţi rezolvi şi o grămadă de probleme legate de impozitarea muncii şi practic devii unicul client al acelei microîntreprinderi, dacă te superi pe el rupi contractul şi îl bagi în rahat un doi. În al doilea rând trebuie avut în vedere că începe să sosească forţă de muncă din străinătate care va echilibra balanţa. Până acum aducerea de străini a fost foarte dificilă fiindcă legea era îngrozitor de stufoasă. Ca să aduci pe cineva din străinătate trebuia să depui un dosar care să conţină 13 documente, unele perfect legitime, altele complet cretine. De exemplu, la capitolul cretine, ţi se cer "fişa postului, organigrama cu precizarea funcţiilor ocupate şi vacante"; "dovada publicării anunţului [de angajare prin care nu ai găsit români disponibili] într-un cotidian central"; "copia procesului verbal rezultat în urma interviurilor de angajare cu români"; "curriculum vitae al străinului"; "copia documentului de trecere a frontierei a străinului" etc. Dar stai liniştit, toţi politicienii au afaceri şi au ajuns la concluzia că aşa nu se mai poate, aşa că ei înşişi încep să simplifice procedurile de aducere a străinilor. De ce crezi că au simplificat procedurile de obţinere a cetăţeniei române? De ce crezi că au trecut la Oficiul pentru Imigrări prin OUG 56 / 2007 toate formalităţile birocratice? Ca să simplifice lucrurile. Şi lucrurile se vor simplifica şi mai mult, pe măsură ce penuria de lucrători în domeniile în care au politicienii afaceri va deveni mai acută şi o să-i ardă mai rău la fund.
m: Deci vor mai creşte sau nu salariile?
c: În domeniile în care deja s-au înregistrat creşteri substanţiale, nu vor mai creşte mult. Cu 5-6% pe an, cât să acopere inflaţia şi să dea un mic bonus angajatului.
m: De ce eşti aşa sigur?
c: Păi ţi se spune zilnic la televizor. Salariile au luat-o cu mult înaintea productivităţii. Acum vin nişte ani în care trebuie recuperat deficitul de productivitate. Multe firme mari, cu putere de angajare, au intrat pur şi simplu în grevă şi nu mai vor să angajeze orice, oricum, pe oricât. Firmele sunt mult mai atente la aceste aspecte. În plus, nu vor mai fi investitori. Nici dracu' nu o să vină să investească undeva unde terenurile sunt scumpe şi forţa de muncă e scumpă.
m: Păi cum aşa? Ford a venit la Craiova.
c: Lasă-i pe ăştia mari. Ăştia vor veni mereu deşi, după cum vezi, într-un ritm nu prea alert: Nokia ici, Ford colo... Eu vorbesc de investitorii mici medii, care să bage 50-60.000 de euro într-o afacere aici în România, o făbricuţă de confecţii, sau un atelier de software, sau un mic call-center ş.a.m.d., adică sume cu care la ei nu şi-ar deschide nici măcar o gogoşerie. Ăştia se vor duce în altă parte: în India, în Filipine, în Ucraina etc. 100 de asemenea firme pot crea în 4-5 ani 10.000 de locuri de muncă dacă sunt conduse şi se dezvoltă sănătos, într-un mediu de afaceri sănătos şi care să le permită start-up-ul. A, şi nu mai spun de faptul că Nokia şi Ford nu vor veni să dea salarii de 1500 de euro ci de 300-350. Şi au grile de salarizare cu creşteri bine stabilite pentru anii care vor veni, în funcţie de prognozele generale de creştere a salariului mediu în România.
m: Care cum va evolua?
c: Până în 2012 se preconizează că salariul mediu net va fi de aproximativ 550 de euro. Acum e un pic peste 300.
m: Nu cumva prognozele sunt prea pesimiste?
c: Nu ştiu. Întreabă pe cineva care lucrează la guvern :D Dar mă îndoiesc că nu va fi aşa fiindcă până acum evoluţia salariului mediu net a respectat anumite grafice raportate dinainte. Presupun că băieţii au oarece pârghii la dispoziţie care îi ajută să ţină în frâu orice posibil derapaj faţă de planul iniţial.
m: Dar în Bucureşti tot 300 de euro e salariul mediu?
c: Nu, în Bucureşti e în jur de 400 iar în unele ocupaţii şi profesii, de exemplu în vânzări sau marketing, chiar şi 650-700. Tocmai de-asta multe firme străine încep să se îndrepte către oraşele mari din provincie. În 3 ani acolo va fi la fel ca-n Bucureşti dar pe de altă parte cine speră să mai vină în Bucureşti ca-n El Dorado, ar trebui să se gândească de acum înainte de 2 ori înainte de a face pasul. Părerea mea.
m: Deci Bucureştiul se va plafona?
c: Fără îndoială. Provincialii trebuie să aibă încredere în ei. Următoarele investiţii importante se vor îndrepta spre ei fiindcă salariile sunt la jumătate şi imobiliarele tale încă sunt accesibile.
m: Deci cine avea 300 de euro în Bucureşti în 2004, 1000 acum şi speră să aibă 2000+ peste 3-4 ani are aşteptări exagerate?
c: Dacă e simplu salariat, eu zic că da. Dacă e patron de firmă, probabil că nu, sau cine ştie.
m: Deci, să zicem, "clasa" medie care are un salariu / familie de 1500 de euro şi îşi face un credit imobiliar de 80.000 de euro în 2007 pentru cumpărarea unui apartament vechi de 30 de ani, sperând ca peste 3-4 ani să apară o nouă clasă medie cu salariu de 1500 de euro / familie iar ei să aibă 3.000 de euro, astfel putând să le paseze acestora din urmă apartamentul vechi iar ei să se mute mai departe în locuinţă nouă, greşesc?
c: Dacă mizează strict pe veniturile salariale, cred că da. Nici înnoirea spectaculoasă a clasei medii nu se va mai produce, nici ei nu vor ajunge la 3.000 de euro, dacă nu au reuşit să o facă până acum.
m: Mulţumesc!

Economie: sa intelegem "cererea" si "oferta"

Una dintre cauzele cele mai citate ale scumpirilor imobiliare, aparent de necombătut, este aşa zisul mecanism al cererii şi al ofertei. Ni se susură zilnic în creier că "cererea" de locuinţe e mare comparativ cu "oferta", drept pentru care preţurile vor continua să crească până când "piaţa" va fi alimentată cu suficiente locuinţe noi, cât să se echilibreze mecanismul cererii şi al ofertei.

Din perspectiva lui Adam Smith, adică a unui economist mort acum 200 de ani, această explicaţie este corectă. Problema e că de la Adam Smith încoace s-au mai născut câteva generaţii bune de economişti care au arătat că evoluţia pieţelor depinde de mult mai mulţi factori, nu doar de simpla balansare a cererii şi a ofertei. Inocularea cu obstinenţă a acestei explicaţii în mintea oamenilor mizează pe ignoranţa economică a publicului, cvasi-generalizată în România.

Bunăoară, să luăm următorul exemplu: tot românul vrea maşină. Corect? Corect. Şi să presupunem că sunt 5.000.000 de români care au permis de conducere. Porsche face cele mai tari maşini din lume. Corect? Corect (mă rog, să zicem... poate fi Audi, Mercedes, Masseratti). Conform unei gândiri a la Adam Smith, maşinile Porsche sunt scumpe deoarece sunt prea puţine în raport cu cumpărătorii de aici. Corect? Co... Hm, păi nu prea, nu?

Greşeala raţionamentului provine din faptul că "piaţa" celor 5 milioane de români posesori de carnet de conducere este privită ca un monolit. În realitate orice student la economie ştie (acum, în 2007... dar nu ştia la 1807!) că o piaţă se compune din segmente. Dacă te uiţi cu lupa la cei 5 milioane de şoferi vei observa că unii au frică de viteză, deci nu pot fi clienţi pentru Porsche, alţii sunt săraci, deci nu pot fi clienţi pentru Porsche, alţii sunt neîndemânatici, deci nu pot fi clienţi pentru Porsche etc. etc. etc. Piaţa conducătorilor auto poate fi segmentată în mii de segmente şi, în funcţie de fiecare dintre acestea, se pot vinde pe piaţă fără probleme şi Dacia Logan sau Ford Focus sau Mercedes SLK.

În principiu, da, oricăruia dintre noi i-ar plăcea să deţină un Porsche Cayenne la scară, dar de la a-l dori la a-l cere e cale lungă.

De asemenea, motivaţiile segmentelor de piaţă nu ţin numai de bani. Ele pot fi şi psihologice: se ştie că o maşină precum Porsche Cayenne nu se cumpără pentru că oferă "un raport bun preţ/calitate", ci pentru a-ţi arăta muşchii, statutul. În Statele Unite, bunăoară, există infinit mai mulţi milionari decât în România, şi totuşi asta nu înseamnă că acolo preţul unui Porsche Cayenne e de numai 10.000 de USD pentru că, vezi Doamne, oricine şi-l poate permite.

Revenind acum la problema noastră, a locuinţelor, rezultă că a spune generalist că "cererea e mai mare decât ofertă" e pur şi simplu fals. Despre cererea cărui segment de piaţă se vorbeşte aici?! Nu există cerere în general! Vă asigur eu că cine are în buzunar sau pe credit numai 50.000 de euro nu "cere" câtuşi de puţin apartament de 4 camere în Dristor cu 150.000 de euro. Cine are salariu de 500 de euro nu "cere" câtuşi de puţin să închirieze 2 camere în Rahova tot cu 500 de euro. Etc. Segmentaţi piaţa şi veţi vedea cum aşa-zisa cerere se evaporă ca un fum! În realitate "cererea" e alimentată de un segment foarte mic de piaţă, aşa-zisul segment al "clasei medii cu venituri mari" şi care e destul de volatil şi dependent de cursul leu-euro mai ceva decât veniturile exportatorilor.

De asemenea, ceea ce se omite constant din pseudo-explicaţia cu "cererea şi oferta" este raportarea la pieţele învecinate. Ok, să acceptăm ideea că în oraşele mari, în Bucureşti, în Cluj, în Iaşi, în Timişoara, preţurile cresc deoarece multă lume vine din oraşele mici şi din mediul rural şi creşte numărul populaţiei, implicit "cererea" (oricum nimeni nu poate explica cum ar putea determina venirea unei pături de sărăntoci în Bucureşti creşterea preţurilor la locuinţe cu zeci de mii de euro). Dar ne poate explica vreun deştept care face apel la teorii economice "ultimul răcnet" (ultimul răcnet acum 200 de ani, fireşte...) de ce cresc preţurile în oraşe precum Călăraşi, Bârlad, Mizil, Botoşani, Dorohoi şamd? Cumva şi astea sunt mari centre universitare şi economice care atrag ca un magnet tinerii studioşi, inginerii şi programatorii bine plătiţi?! Conform mecanismului cererii şi al ofertei nu ar fi normal ca o cerere ridicată în capitală şi oraşele mari să fie corelată cu o scădere cvasi-dezastruoasă în oraşele mici şi oraşele-fantomă?!

Şi totuşi, veţi spune, există cumpărători, chiar şi la preţurile acestea mari. Da! Există! Nimeni nu neagă chestia asta. Dar credeţi-mă că nu mecanismul primitiv al "cererii şi al ofertei" îi motivează pe cumpărători. Nu mai vorbesc de faptul, mai puţin vizibil, că există atâţia alţii care nu cumpără, deşi ar putea. Da, există deja o pătură din ce în ce mai mare de clienţi români care au salarii / familie de 1250-1500 de euro şi care totuşi preferă să stea în expectativă, cu 300-500 de euro chirie, decât să cumpere. Dar, revenind la cumpărători, bănuiala mea e că motivaţia principală a achiziţiilor în blocurile vechi este la ora actuală una exclusiv psihologică: de îndată ce se încadrează în segmentul exclusivist de piaţă care poate scoate din buzunar sumele cu multe zerouri în coadă necesare pentru cumpărarea unui apartament vechi de bloc, cumpărătorii cumpără fie din frică de o eventuală scumpire ulterioară, fie pentru a-şi arăta statutul social la care au ajuns. În ambele cazuri există credinţa optimistă că scumpirile oricum vor continua (fără să se ştie prea bine de ce...) şi deci dacă iei un apartament cu 120.000 de euro acum, oricum îl vei putea vinde cu 170.000 peste 3 ani. Aşadar nu cererea, ci optimismul inconştient este motorul din spatele achiziţiilor.

În concluzie, ferească Dumnezeu de răspândirea în masă a ideilor pesimiste.

Iraţionala fantezie: până unde să fii optimist?

Gigel e un tânăr bucureştean de vreo 30 de ani, care a muncit din greu până la vârsta asta pentru a-şi putea întemeia o familie, pentru a-şi face rost de un salariu bunicel pentru România (8-900 de euro) şi pentru a-şi lua o maşină.

Gigel a suferit mult de-a lungul tinereţii. A intrat în câmpul muncii, cum se zice, pe vremea când salariul mediu era vreo 100 de dolari şi a început munca pe un salariu de vreo 50 de dolari care i se plătea la negru. La un moment dat a fost şi şomer. Dar acum e bine.

Singura problemă a lui Gigel e că stă cu chirie. Sau că stă cu ai lui. Sau cu ai ei. Nu contează. Singura lui problemă e că n-are casă şi chestia asta îl frământă. După o matură chibzuinţă, decide, împreună cu soţia sa, să-şi cumpere un apartament de bloc, într-un oarecare cartier al Bucureştiului. Fireşte, Gigel e un pic speriat de preţuri dar toată lumea îl asigură că va face o afacere bună şi că peste câţiva ani, să zicem 5, dacă va dori să vândă apartamentul, îl va vinde mai scump, măcar cu 30%, dacă nu cu 60%. Gigel e optimist.

Să vedem acum pe ce se bazează optimismul său.

1. Cererea de apartamente comuniste de bloc e mare. Gigel a mers la câteva agenţii imobiliare şi a văzut o grămadă de oameni care vroiau să-şi cumpere un apartament de bloc. Gigel însă nu îşi dă seama că, pentru a putea vinde la suprapreţ peste 5 ani, cererea trebuie să rămână mare şi atunci, în 2012. Ori, pentru ca lucrul ăsta să fie posibil, ar trebui ca în următorii 5 ani:

• în Bucureşti să nu se construiască nimic nou;
  
• bătrânii din Bucureşti să moară într-un ritm mai încet decât ritmul de formare a cuplurilor tinere;
• în provincie, mai ales în oraşele mici, să se continue a se trăi dezastruos, pentru ca provincialii să fie tentaţi şi în 2012 să emigreze, dar în Bucureşti în 2012 să se trăiască totuşi mai bine decât în Occident, pentru ca emigrarea să aibă loc spre Bucureşti, nu spre Italia, Spania sau Anglia;
• nimeni din Bucureşti să nu emigreze spre Occident sau spre alte centre industriale în plină dezvoltare, cum ar fi Clujul sau Timişoara;
• să se trăiască atât de bine în Bucureşti în 2012, încât mulţi români emigraţi în Occident să prefere reîntoarcerea acasă;
• dacă piaţa muncii se va deschide către lucrătorii din afară, sub presiunea lipsei de lucrători, nu e suficient să se deschidă către lucrătorii low-cost (măturători, muncitori-constructori, paznici etc.), care vor fi plătiţi cu cele mai mici salarii de pe piaţă, neputând susţine preţurile colosale ale apartamentelor, ci către lucrători pentru poziţiile de middle şi top management, care îşi vor permite salarii de 1000+ euro; carevasăzică în Bucureşti vor fi, în 2012, gunoieri români şi şefi pakistanezi;
• etc.
  

În rezumat, optimismul lui Gigel legat de problema cererii de apartamente comuniste se bazează pe următorul raţionament de-a dreptul fenomenal: în câţiva ani în Bucureşti nu se va construi nimic nou, dar totuşi nivelul de trai îl va depăşi pe cel din Occident, în ciuda faptului că oamenii vor locui în blocuri vechi de zeci de ani cu apartamente mici, înghesuite, lipsite de spaţii verzi.

2. Salariile vor continua să crească, implicit veniturile, deci nu va fi o problemă să găseşti cumpărători. Desigur, nimeni nu se îndoieşte de faptul că salariile vor continua să crească. Întrebarea e dacă în 2012 venitul mediu al unui bucureştean va mai creşte tot cu ritmuri de 25% - 50% pe an, aşa cum s-a petrecut în ultimele 24 de luni. Pentru ca o asemenea creştere să fie posibilă, ar trebui ca:

• penuria de pe piaţa muncii, vizibilă în 2005, şi evidentă în 2006-2007, să se continue nestingherit până în 2012; aceasta ar presupune ca 1. piaţa muncii din România să nu se deschidă deloc către lucrătorii din străinătate, şi 2. afacerile care nu au personal la data aceasta să continue totuşi, prin cine ştie ce minune, să supravieţuiască până atunci şi nu doar să supravieţuiască, ci şi să reuşească să propună salarii atractive pentru acea dată.
• leul să se aprecieze faţă de euro în acelaşi ritm de 10% / an în care a făcut-o între 07.2006/07.2007 (prin 2012, euro ar trebui să valoreze 1,9 lei), ceea ce va face ca, hocus-pocus, salariul unui bucureştean care va câştiga 2000 de RON să nu fie de fapt de 550 de euro, ci de 1000+ .

În rezumat, optimismul lui Gigel legat de creşterea salariilor se bazează pe următorul raţionament fenomenal: companiile bucureştene vor continua totuşi să-şi crească veniturile şi bunăstarea, deşi nu vor mai avea oameni, iar leul va continua să se întărească, deoarece e la mintea cocoşului să deduci că firmele lipsite de personal vor produce mai mult şi mai bine, adică vor vinde mai mult şi mai bine, deci economia o să duduie la greu.

3. În general, optimismul se bazează pe credinţa că euforia nu se va sfârşi până în 2012 şi 2007 nu se va dovedi un nou 1990: adică un an plin de euforie şi cheltuieli bazate pe aşteptări viitoare, dar care pe ascuns a creat o notă de plată uriaşă la care românii au tras din greu, ani de zile, să o plătească.

Voi ce părere aveţi? Cât de justificat vi se pare optimismul lui Gigel?