Economia duduie în unşpce judeţe. Daciada raportărilor pompoase.

Comform datelor publicate azi de ANOFM, în nu mai puţin de unsprezece judeţe şomajul la 30.04 a scăzut cu mai mult de 1000 de persoane. Aplauze, aşadar, pentru campioanele revenirii economice spectaculoase:

• Locul 1, premiu'ntâi cu cornuleţe, senzaţionalul pol economic Vaslui: economia duduie şi nu mai puţin de 1972 de şomeri au dat de pământ cu criza, dispărând din statistici. Nici nu e de mirare, ţinând cont de avansul tehnologic deosebit al economiei vasluiene, pe care o invidiază chiar şi nemţii.
• Locul 2, medalie de argint: Constanţa, cu un minus de 1806 şomeri. Presupun că s-a deschis sezonul de ospătari în Bulgaria, Grecia şi Turcia?!...
• Pe treapta a treiaaaaaa, ... Dooooolj! 1620 de şomeri doljeni şi-au găsit de lucru în luna aprilie. Se coc pepenii, o fi sezon agricol.
• Urmează: Cluj -1262, Galaţi -1188, Sibiu -1182, Mehedinţi -1161, Suceava -1081, Argeş -1052, Vâlcea -1050, Satu Mare -1027.
• La un pas de o frumoasă performanţă s-au aflat alte 2 judeţe care mustesc de o economie high tech: Gorj -944 şi Botoşani -914!

După cum se vede, criza e pe cale să treacă în judeţele cele mai avansate ale ţării. Spre ruşinea lor, miticii de la Bucureşti continuă să raporteze neîndeplinirea planului la ascuns şomerii sub preş. Aşteptăm din partea lor mai multă dăruire pentru planul cincinal de criză şi mai multă ambiţie la sucit cifrele luna viitoare.

Casă, dulce casă

"Fiscul se pregăteşte să scoată la vânzare în premieră o locuinţă cumpărată prin programul Prima Casă. Proprietarul nu a mai putut plăti ratele, iar banca a cerut deja ministerului Finanţelor banii înapoi. Adică valoarea creditului neplătit de client.

Conducerea Fondului de Garantare, instituţia care aprobă dosarele de credit înscrise în programul Prima Casă declară că este doar începutul. Numărul celor care vor rămâne fără locuinţe pentru că nu le vor mai putea plăti va ajunge la câteva sute, adică 2-3 procente din totalul împrumuturilor aprobate." (de aici)

Cât au trecut? 8 luni? :)

Totul va creste

Săptămâna asta am tot auzit diverse zvonuri. Cică va creşte preţul la case, pentru că "nu mai are unde să scadă" (deşi până la 0 văd că mai e destul loc...).

Acum aud că şi preţul maşinilor noi sau second-hand va creşte, tot pentru că "nu mai are unde să scadă".

Dacă stai să-i asculţi pe nebunii ăştia, totul va creşte. Din păcate unii chiar n-au înţeles că petrecerea s-a încheiat şi s-a stins lumina. E noapte. Noaptea imobiliară ar fi durat mai puţin dacă guvernanţii nu ar fi organizat o piaţă subprime ca la carte, prin "Prima Casă". Aşa, rămâne să vedem ce va fi pe viitor. Prin menţinerea pieţei la valori artificiale, guvernanţii au reuşit să îndepărteze de piaţa imobiliară:

• banii investitorilor de bună credinţă, care nu-şi permit să investească atâta vreme cât valorile sunt incerte;
• banii investitorilor speculativi, care din principiu nu mai sunt interesaţi de investiţiile de acest gen.

Aşa că piaţa a rămas strict la mâna "nevoiaşilor", adică a familiilor care, pur şi simplu, au nevoie de o casă. Cu un şomaj galopant (sper că nu sunt singurul care remarcă faptul că, deşi pe ansamblul ţării şomajul pare să stagneze, în Bucureşti e a opta lună succesivă în care el creşte cu peste 3%), cu chiriile în scădere continuă, cu recomandări oficiale din partea FMI să slăbim leul, cred că ultimul lucru la care cineva cu capul pe umeri s-ar putea gândi e că "preţurile creşte şi la case lumea se-mbulzeşte".

Cât despre piaţa auto nu ştiu ce să zic, dar constat un lucru: avem vreo 4,3 milioane de angajaţi şi 4,1 milioane de maşini. Deci aproape o maşină pe cap de angajat (indicator: 0.95). O fi mult, o fi puţin?... Ia să ne uităm un pic prin curtea altora:

• Franţa: 31 de milioane de maşini la cca. 21 de milioane de angajaţi (v. aici) - indicator 1.47
  
• UK: 28,5 milioane de maşini la cca. 22 de milioane de angajaţi (v. aici) - 1.29
  
• Germania: 41 de milioane de maşini la cca. 30 de milioane de angajaţi (v. aici) - 1.36

Cifrele astea arată foarte clar că, la cât se munceşte în ţara asta (adică în România) nici piaţa auto nu mai are mare loc de creştere. Şi dacă ţinem cont şi de faptul că în România salariul mediu net e de 3-4 ori mai mic decât în ţările citate, mă mir şi că avem atâtea maşini. Şmecherii trebuie să înţeleagă că fără muncă, numai din fuşereală, nu are cum să crească nici cererea de maşini, nici preţul caselor de sub fund. La fel şi guvernul nostru: ar trebui să înţeleagă că singura modalitate prin care pot fi redresaţi indicatorii economici sunt creşterea numărului locurilor de muncă şi creşterea gradului de ocupare al populaţiei active, nu măsluirea din pix a datelor statistice.

Măi, sclavilor...

În ultima vreme s-a tot discutat de legea insolvenţei personale şi de "sclavia" pe care băncile o practică în România pe spinarea oamenilor. Nu m-a pasionat niciodată în mod deosebit subiectul, pentru că, personal, mă consider un individ educat, cu cunoştinţe financiar-economice peste medie, care nu are cum să fie păcălit din vorbe. Totuşi, dacă tot s-a discutat aşa de mult, am zis să mă uit şi eu prin contractul singurului credit pe care îl am, şi anume creditul de pe card. Card de credit de la Banca Transilvania: Mastercard Forte.

Surpriză însă. Nu l-am găsit. În general îmi ţin toate actele şi contractele importante la loc sigur, într-un dosar, dar de contractul asta chiar nu am dat. Poate l-am pierdut, cine ştie.

Aşa că m-am conectat repede la serviciul de Internet Banking, crezând că voi găsi prin contul meu o copie a contractului. Ei, aş. N-am găsit nimic şi ca urmare a acestui insucces am început să scormonesc pe site-ul băncii, doar-doar mi-oi găsi contractul. Degeaba. Nici pe www.creditpecard.ro (tot un website al Băncii Transilvania) nu am găsit nimic. Numai bla-bla-uri promoţionale.

Ok, zic, hai să apăs butonul ăla mare pe care scrie "Aplică online". Dacă se pune problema să aplic online pentru un card de credit, sigur găsesc printr-un colţişor al formularului de aplicare contractul de credit. Ups! Nimic!

Deja mă luaseră nervii. În cele din urmă am apelat la Google şi am reuşit naibii să găsesc un model de contract în care, spre stupoarea mea, am găsit scris negru pe alb, următoarele cuvinte:

"6.1. Prin prezentul contract, Detinatorul cardului garanteaza cu toate bunurile sale mobile si imobile prezente si viitoare, precum si cu cesionarea veniturilor sale in favoarea Bancii pentru obligatiile asumate de el in baza prezentului contract si autorizeaza Banca Transilvania S.A. ca in cazul in care nu va rambursa creditul, dobânzile, taxele si comisoanele aferente, sa se indrepte asupra oricaror bunuri detinute pentru recuperarea in totalitate a datoriei neplatite. Detinatorul este de acord ca banca sa valorifice garantiile acestuia fara vreo alta instiintare sau formalitate, intelegând prin aceasta sa exonereze banca de orice raspundere in acest sens.

6.2. Prin semnarea contractului de credit, imprumutatul confirma ca a luat la cunostinta despre existenta asigurarii de grup pentru riscul de deces si accepta includerea sa in grupul persoanelor asigurate pentru riscul de deces, cunoscand conditiile generale de asigurare. In caz de deces al imprumutatului, urmasii/girantii vor depune la banca o copie legalizata a certificatului de deces, certificatul constatator al decesului, in 30 zile calendaristice, caz in care banca va exonera imprumutatul/girantii/urmasii de la rambursarea datoriilor ulterioare decesului."

Recunosc cinstit: şi eu, ca tot românul, am semnat cu ochii închişi contractul pentru cardul de credit. Ca urmare a acestui lucru, acum sunt un sclav. Noroc că datoria pe care o am eu nu e mare şi să mă ia dracu' dacă, după ce o plătesc, mai cheltui vreodată vreun ban de pe cardul ăla.

Incepe sa iasa la iveala adevarul despre populatia Romaniei

S-a tot vorbit pe blogul ăsta de problema demografică a României.

Iată că Hotnews ne confirmă că în Italia există, oficial, peste 1 milion de români. Cu cifrele astea nu te poţi juca, pentru că sunt oficiale. Inseamnă că populaţia rămasă în ţară nu e mai mare de 20,5 milioane iar forţa de muncă disponibilă numără, probabil, undeva pe la 8 milioane de adulţi.

Numai că trebuie să mai scădem şi milionul din Spania, şi milionul din restul ţărilor (în special restul Europei şi America de Nord) şi cred că mai realist ar fi să zicem că populaţia rămasă e undeva pe la 18,5, hai 19 milioane. Iar şomajul real, ţinând cont de faptul că toţi cei plecaţi sunt oameni în puterea vârstei, cu siguranţă e, aşa cum remarca şi Radu Soviani în urmă cu o săptămână, mult peste 10%.

Totuşi, există şi o parte bună a statisticilor mistificate. PIB-ul pe cap de român e mai mare decât rezultă din estimările oficiale, ceea ce înseamnă că nivelul de trai al românilor e un pic mai ridicat decât rezultă din statistici. În plus, respectând actualele norme de reprezentare, parlamentul ar putea fi redus lejer cu 40-50 de parlamentari, ceea ce ar împăca şi capra politică şi varza populistă.

Imobiliarele, monedă de refugiu a clasei politice

Dacă tot sunt la modă stenogramele de tot felul, mi se pare extrem de relevant să cităm următorul fragment care redă părerea unui senator al României:

"Toţi sunt disperaţi la Capitală, pentru că cei mai mulţi dintre ei au credite. El a zis: domne, am salariul ăsta, câştigam atâta pe lună, n-a luat în calcul anu' trecut când toate firmele cad. Şi acela care dădea o mie de euro pe lună peşcheş nu mai are de unde să i-o dea mia şi mulţi au făcut credite de o sută de mii, de două sute de mii sau s-au împrumutat, au făcut, au luat case la copii pe alte nume, pe credite, pe alte nume şi pierd acuma... [ - citatul e de pe Hotnews]"

Iată că până şi din aceste stenograme reiese obsesia puternicilor zilei vizavi de case. Dar de unde provine, totuşi, obsesia imobiliară a potentaţilor noştri, câtă vreme în urmă cu numai 10 ani un Adrian Năstase era înfierat cu mânie proletară că deţine 4 case?

Personal, cred că răspunsul la această întrebare stă în legislaţia anti-corupţie adoptată în 2003. Mai precis, legea 161 din aprilie 2003, care interzicea explicit demnitarilor şi tuturor celor care pot fi asimilaţi ca demnitari implicarea în orice fel de afaceri. 

În felul ăsta clasa politică (de fapt, elita în general, din rândurile căreia se aleg sau se numesc deputaţii, senatorii, primarii, magistraţii, miniştrii, capii poliţiei, ai armatei etc. etc. etc.) au fost nevoiţi să găsească un mijloc curat de tezaurizare a averii proprii. Averile nu mai puteau fi justificate prin declaraţia: "Am afaceri de succes!"

Voi credeţi că întâmplător preţurile au început să crească nebuneşte exact în perioada aceea? Eu, nu. Ia uitaţi-vă ce frumos ne dezvăluie Renderman celebra lui ţeapă în graficul de mai jos:

Curat întâmplător, coane Fănică. Şi credeţi, de asemenea, că tot întâmplător cele mai coerente încercări de a frâna declinul economic au avut loc tocmai în zona imobiliară, unde prin nenumăratele primecase s-a reuşit îngheţarea, măcar formală, a preţurilor? Fireşte că nu. Păi tot ce au "agonisit" dumnealor într-un deceniu se duce de râpă... aşa că hai să le dăm la melteni prima casă, a doua casă, a mia casă, până când or sări cu banul. "Familia mea de la patuzsopt si eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial... si să remâi fără coledzi... peste putinţă!" Curat peste putinţă! Să şparleşti un deceniu câte şi mai câte şi să vezi după aia că totul se topeşte ca un cub de gheaţă din cauza unei trebi de-asta... cri-ză e-co-no-mi-că...  ei, drăcia dracului... noi, politicienii României, suntem mai tari decât orice criză, criza trece, casele rămân!

Cred ei.

Chiar suntem ultimii?

Mi-a atras atenţia ieri un articol din "Financiarul", intitulat "Suntem ultimii din Europa la credite ipotecare: doar 270 de euro / locuitor". E a nu ştiu câta oară când se face referinţă la acest indicator, de aceea m-am decis să scriu un pic despre această falsă chestiune.

Este falsă din 2 motive:

1. soldul creditelor ipotecare e relevant în primul rând nu faţă de PIB sau faţă de numărul populaţiei, ci faţă de totalul salariilor (câţi bani câştigă, efectiv, populaţia);
   
2. în urmă cu 20 sau 30 de ani şi în ţările dezvoltate soldul creditelor era după toţi indicatorii (PIB, populaţie, masa salariilor) de 2-3 ori mai mic decât acum, şi nu se plângea nimeni, ba dimpotrivă, lumea se plânge acum.

Acestea fiind zise, trebuie observat că în cazul României (4.360.000 de salariaţi, salariu mediu net anual 4.000 de euro) soldul creditelor ipotecare reprezintă circa 32% din masa anuală a salariilor.

Chiar suntem ultimii? Nu prea.

În Polonia, unde indicatorul citat în articolul de mai sus e de 484 euro / locuitor, soldul creditelor ipotecare reprezintă de fapt doar 27% din totalul masei anuale a salariilor. Polonezii câştigă în medie 640 de euro net şi au, după toate calculele, în jur de 8,5-9 milioane de salariaţi. Din păcate, deoarece nu am găsit nicăieri cifre concrete privind populaţia salariată, a trebuit să combin informaţiile din Eurostat şi din CIA Factbook privitoare la populaţia aptă de muncă, populaţia ocupată şi şomaj. Dar am încredere în calculele făcute. Indiferent ce cifre folosim, în Polonia soldul creditelor raportat la totalul masei anuale a salariilor e mai mic decât în cazul României.

Din regiune noi, românii, ne putem compara cu Slovacia unde soldul creditelor ipotecare e aproximativ 38% din masa salariilor. Celelalte ţări citate în articol, Bulgaria, Ungaria şi Republica Cehă, sunt într-adevăr mult înaintea noastră şi la acest indicator, cu 79%, 66%, respectiv 78%.

Dintre ţările occidentale cea mai îndatorată este Spania, unde soldul creditelor ipotecare e în jur de 450% din totalul salariilor în timp ce Italia şi Franţa sunt cele mai relaxate cu 144%, respectiv 157%. Pentru restul ţărilor indicatorul e în jur de 2-300%.

Ca o curiozitate, pentru ca România să ajungă la acelaşi raport sold credite ipotecare / masa salariilor ca în Cehia, ar trebui ca datoria pe locuitor să ajungă la 670 de euro, deci să crească de 2,5 ori, şi ca să ajungă din urmă Italia, ar trebui să "deţină" o datorie ipotecară pe cap de locuitor de 1.240 de euro - o creştere de 4,6 ori.

Potenţialul de creştere a soldului creditelor ipotecare există, fără îndoială, dar trebuie să ţinem cont şi de condiţiile economice. De exemplu, dacă anul ăsta alţi 300.000 de salariaţi dispar din economie, indicatorul ar ajunge fără mare efort aproape de 35%.