marți, 28 aprilie 2009

Cu moralul la pământ

Aşa cum spunea cineva, va veni o vreme când ultima noastră grijă va fi să comentăm cât mai costă casele. Totuşi nu mă pot abţine să nu semnalez sondajul Synovate, care confirmă că moralul populaţiei e la pământ. Acest lucru arată că toate poveştile despre "reluarea creditării" sunt prostii de adormit copiii: ca să poţi "relua" creditarea, trebuia să ai pe cine să împrumuţi.

În plus, ştirile negative despre şomaj care vin din SUA (500.000 de şomeri noi lună de lună), Spania (17,3% şomaj), Anglia şi Franţa (63.000 de şomeri noi în luna martie, nu ştiu dacă presa noastră a preluat informaţia din cea franceză, dar probabil o va prelua cât de curând) arată foarte clar ce ne aşteaptă. Şi încă la noi şomajul se va instala şi mai violent şi va fi coroborat şi cu o devalorizare accentuată a leului, din cauză că Guvernul, până acum, nu a aruncat decât în cârca mediului privat povara recesiunii (şi nici nu dă semne că ar vrea să facă altfel). La un moment dat mă tem că singura soluţie pentru a mai plăti lefurile birocraţiei de stat, pensiile şi ajutoarele de şomaj va fi doar băgarea în priză a tiparniţei de bani. Dar asta nu acum, ci peste vreun an.

vineri, 17 aprilie 2009

Schimbare de sondaj

La ultimul sondaj, poporul de pe blog (printre care m-am strecurat şi eu) a răspuns următoarele:

  • Cui vreţi să vă lăsaţi casa moştenire?
  • 56% (245 de voturi) - copiilor
  • 8% - nepoţilor
  • 2% - strănepoţilor
  • 32% - urmaşilor urmaşilor mei

Azi schimbăm sondajul. Începem un alt sondaj, ca la Dan Diaconescu, după cum mă acuza un glumeţ. Pornim de la o ştire difuzată pe Antena 3 în urmă cu 2-3 zile, ştire care a trecut neobservată şi care susţinea că până în august există şanse ca preţurile apartamentelor vechi din Bucureşti să ajungă în jur de 300 de euro pe metru pătrat.

Vă urez tuturor Sărbători Fericite!

joi, 9 aprilie 2009

Se întrevede capitularea

Dacă mai ţineţi minte, în urmă cu câteva luni am publicat un post în care urmăream raportul preţuri/chirii din perspectiva randamentelor.

Observam atunci că preţurile încă sunt mari comparativ cu veniturile care ar putea fi scoase din închiriere. Cele mai bune randamente din închiriere se învârteau în jurul valorii de 7%, dar majoritatea erau în zona de 5-6%.

Iată însă că dacă repetăm studiul la o distanţă de 3 luni observăm un lucru aparent îmbucurător: un sfert din zonele Bucureştiului oferă randamente de peste 7%. Şi încep să apară randamente de 9% în zone bune, cum ar fi Dorobanţi, unde e chiar ok sa dai 80.000 de euro pe două camere (deşi sunt curios să văd şi eu oferta) dacă reuşeşti să le închiriezi cu 600.

E drept, calculele sunt făcute pentru condiţiile cele mai favorabile: se presupune că o proprietate nu are decât echivalentul unei luni moarte pe an şi chiria percepută e "la negru" (nu se plăteşte impozit) *** . Închirierea la negru e atât de generalizată în România încât nu are rost să presupun altceva.

Se pune întrebarea firească dacă ne apropiem de bottom. La o primă privire preţurile au scăzut substanţial, închirierile oferă randamente mulţumitoare şi prin presă apar păreri care ne ameninţă cu "rechinii" care abia aşteaptă să cumpere cu toptanul apartamente vechi în Drumul Taberei, la Favorit. Mai că te gândeşti: "Hai, încă un efort, să mai scadă 5-10.000 de euro şi mă bag şi eu la cumpărare".

Din păcate, la o privire mai atentă ne dăm seama că totul nu e decât un foc de paie. Realitatea este că:

  • Pe piaţă e o inflaţie de oferte de închiriere. Practic găseşti ceva de închiriat pe toate segmentele, de la garsoniere la apartamente cu 4 camere, oriunde în Bucureşti. Nu există cartier în care binecunoscutele banere cu "FOR RENT / DE INCHIRIAT" să nu fluture pe toate străzile. Mulţi inşi, nemulţumiţi de preţuri şi în speranţa relansării pieţei, au scos apartamentele la închiriere. Cu chestia asta însă au aglomerat piaţa de închiriere, ceea ce înseamnă că preţul chiriilor va scădea. Fenomenul era previzibil, în ciuda debililor care concluzionau strâmb că dacă se blochează piaţa de vânzări, toţi cei care vroiau să cumpere (şi despre care se presupunea fals că locuiesc în copaci) vor fi nevoiţi să închirieze. Ieftinirea va face ca randamentul chiriilor să scadă chiar şi în aceste condiţii în care preţurile caselor au scăzut. Deci, degeaba vei cumpăra un apartament cu 50.000 de euro în Drumul Taberei, dacă nu îl vei putea închiria decât cu 350 (sau mai rău). "Rechinii" nu sunt interesaţi de asemenea afaceri proaste.
  • Şomajul nu a ajuns încă în regiunea Bucureşti-Ilfov, dar va ajunge. Deşi a rezistat binişor de la începutul crizei, iată că datele oferite azi de ANOFM arată că şi în Bucureşti-Ilfov a început încetişor să crească şomajul. Momentan doar cu vreo 500 sute de persoane faţă de luna trecută, ceea ce e foarte bine ţinând cont că sunt unele judeţe (parcă am remarcat Braşovul) în care numărul şomerilor a crescut din februarie până acum cu câteva mii. Spectrul şomajului este însă de acum o realitate şi în Bucureşti. Prima consecinţă e legată direct de creditare: putem fi "siguri" că oamenii abia aşteaptă să ia credite pe 30 de ani ca să poată "beneficia" de preţurile scăzute de acum. A doua consecinţă e legată de piaţa chiriilor: e de aşteptat o reîntoarcere a unei părţi a flotanţilor în localităţile lor de origine, pe măsură ce unii dintre ei îşi vor pierde joburile şi e de aşteptat, de asemenea, o calmare a fenomenului imigraţional, câtă vreme nici Bucureştiul nu mai poate oferi ceva de muncă.
  • Psihologia pozitivă, euforia, sunt de domeniul trecutului. Unul din motoarele creşterii a fost psihologia pozitivă şi creşterea reală anuală a salariilor cu 20-30% sau, în unele cazuri, chiar mai mult. Dar acum situaţia s-a inversat. Şomajul începe să pună presiune pe creşterea salariilor şi cu cât se va adânci, cu atât presiunea va creşte. De acum încolo salariile se vor ajusta numai în funcţie de productivitate şi dacă productivitatea creşte cu 1-2% pe an, nici salariile nu vor putea creşte, în termeni reali, cu mai mult. Ultimele date despre salariul mediu arată cu claritate că în februarie 2009 salariul mediu a crescut doar cu vreo 2 euro faţă de februarie 2008. Achiziţia pe baza veniturilor viitoare nu mai e o afacere.
  • Lovitura de graţie va fi dată de "reluarea creditării". Vânzătorii sunt blocaţi deja de un an (deşi unii dintre ei sunt blocaţi chiar şi de 2 sau de 3 ani) şi până acum au tot aşteptat să vină Moş Crăciun cu sacul plin de cumpărători cuminţi ba în septembrie 2008, ba în primăvara aceasta. Acum a apărut o altă teorie care spune că "de la sfârşitul lui mai, de când vin banii de la FMI, se reia creditarea". Deci se merită să mai aştepţi 2 luni, pentru că prin toamnă preţurile sigur o vor lua în sus. Există chiar şi bancheri (v. declaraţiile de ieri ale tipului de la Unicredit) care întreţin, numai ei ştiu de ce, iluzia vânzătorilor. (Cât de mult preţ putem pune pe declaraţiile publice ale bancherilor ne dăm seama dacă ne aducem aminte ce zicea Sergiu Oprescu de la Alpha Bank în iunie 2008: "Preţurile nu au cum să scadă." Aferim, coane Fănică. Ai uitat atunci să ne zici şi procentul cu care nu au cum să scadă.) Eu zic că absenţa lui Moş Crăciun şi de la întâlnirea din mai, mai precis din vara 2009, după alte două întâlniri ratate, îi va face pe vânzători să capituleze definitiv. În toamnă va fi disperare.
Aşa că sunt convins că razele de soare din aceste zile prevestesc de fapt capitularea pieţei. Când vor vedea că banii aduşi de închiriere nu acoperă nici măcar devalorizarea trimestrială a proprietăţii, vânzătorii vor căuta să o valorifice rapid, cu orice preţ, ca să nu-i prindă încă o primăvară cu casa la vânzare. E adevărat, încă mai există mulţi cărora nu le vine să creadă că visul frumos s-a încheiat şi care probabil vor ţine la preţ. Dar criza trebuie să aibă şi perdanţi, iar perdanţii se aleg întotdeauna dintre cei care se trezesc târziu.

----

*** şi am uitat să mai adaug ceva: că în aria de preţuri mici-medii găseşti ceva renovat şi utilat, care nu necesită investiţie ulterioară, putând fi scos la închiriere imediat

luni, 6 aprilie 2009

Cei 2 poli de sărăcie ai României. De la ţară la precaritatea de piaţă

Discuţiile stârnite ieri de faptul că îndrăzneam să văd şi ceva bun în impozitul forfetar propus de Pogea mă obligă să fac unele precizări în sprijinul ideii că un asemenea impozit este mai mult decât benefic pentru pieţele româneşti deoarece obligă capitalul românesc să se închege, să se disciplineze şi să iasă din "precaritatea de piaţă".

--

La ora actuală există 2 poli majori de precaritate şi sărăcie în România. Unul este mediul rural, celălalt mediul antreprenorial.

Mediul rural a fost cu îndârjire batjocorit şi călcat în picioare în ultimii 20 de ani, ţăranii fiind băgaţi în seamă doar atunci când se mai organizează vreo votare. Statul post-comunist este primul stat românesc care a abdicat de la misiunea civilizatoare care se întinsese neîntrerupt de la 1859 până în 1989. Începând cu reformele lui Cuza şi terminând cu urbanizarea în ritm forţat făcută de comunişti, România a căutat neîncetat să îmbunătăţească starea de fapt a ţărănimii, să crească gradul de urbanizare a locuitorilor săi şi să reducă dependenţa de munca agricolă. Conform datelor INSSE între 1930 şi 1989, deci în mai puţin de 60 de ani, gradul de populaţie urbană a crescut de la 21,4% la 53,2%. Saltul cel mare a fost realizat de comunişti, care au reuşit să crească populaţia urbană cu peste 2 milioane de oameni pe deceniu. Anul 1989 găseşte România cu un raport urban-rural de 54,3%-45,7%. De atunci, raportul a rămas aproape neschimbat. Mai mult, în termeni absoluţi populaţia urbană a regresat cu aproape 1 milion de oameni.

Cea mai sinistră minciună perpetuată de guvernele de după 1990 este cea privind şomajul la sate. Întotdeauna ţăranii în putere, şomeri, de la sate, au fost numiţi "lucrători în agricultură", "lucrători familiali neremuneraţi" sau "lucrători pe cont propriu". Că termenul mai potrivit era cel de "şomer" s-a văzut în ultimii 4-5 ani când, odată cu procesul de integrare europeană, acestor dezmoşteniţi ai soartei nu le-a fost ruşine să plece cu milioanele în Italia şi Spania unde s-au angajat în domenii al naibii de non-agricole, cum ar fi construcţiile. La fel s-a întâmplat şi în interiorul ţării, unde boom-ul din construcţii a fost susţinut cu muncitori aduşi de multe ori direct de la ţară. Aceste fenomene arată că oamenii în putere de la ţară sunt de fapt şomeri în toată regula, ceea ce înseamnă că şomajul nu a coborât niciodată în România în ultimii 10 ani sub 20-25%, în ciuda raportărilor fanteziste făcute de ANOFM.

Pur şi simplu statul român de după 1990, după ce că la început nu a făcut nimic pentru ridicarea nivelului de viaţă în mediul rural, în ultimii 5-6 ani a externalizat această problemă pasând-o total în spatele Italiei, al Spaniei şi al investitorilor imobiliari din România. Rezultatul? Un sat românesc cu mai puţine perspective ca la 1859. Şi iată cum se dezvoltă un pol de precaritate şi sărăcie.

De aceea sunt de acord că este absurd ca impozitul forfetar să se aplice cuiva care face, să zicem, comerţ la sate. Antreprenorul care aprovizionează satul cu săpun, hârtie igienică, detergent şi alte lucruri de strictă necesitate pentru un trai decent în secolul XXI ar trebui, dimpotrivă, subvenţionat de stat ca să facă asta, câtă vreme statul nu a ajutat satul românesc cu nimic în ultimii 20 de ani.

Cred sincer că un comerciant din mediul rural ar avea probleme majore în a plăti statului 6.500 de lei pe an. Chiar şi unul care are un magazin de materiale de construcţii sau cine ştie ce alt magazin mai răsărit.

Celălalt pol de precaritate şi sărăcie al României e mediul antreprenorial. Ştim prea bine că economia de piaţă s-a dezvoltat imediat după '90 în România sub semnul micii buticăreli, al hulitelor tarabe, ceea ce i-a ajutat pe mulţi să treacă peste criza din anii '90, dar ştim prea bine, de asemenea, că o tarabă nici nu te face bogat, nici nu îţi crează perspective deosebite de viaţă. N-are niciun rost să insist pe ideea asta, dar cred că avem cu toţii exemple de tarabagii care nu sunt deloc bogaţi, ba dimpotrivă. Şi după 2000 guvernanţii au continuat cu ideea greşită că o economie sănătoasă de piaţă începe cu taraba, că taraba dezvoltă chipurile spiritul antreprenorial. O prostie. E adevărat, fără îndoială, că înveţi să tai facturi şi chitanţe, să ţii un buget de venituri şi cheltuieli, să faci aprovizionare şi să ţii gestiune, nimeni nu neagă asta. Dar asta te califică cel mult la un post de administrator de firmă. Spiritul antreprenorial înseamnă mult mai mult, înseamnă să ai perspectiva a ceea ce faci, să ai viziunea unui brand valoros pe care să-l iei de la 0 şi să-l vinzi după un număr de ani sau să-l laşi moştenire copiilor tăi, nu se limitează în niciun caz doar la ţinerea unei prăvălii sau a unui serviciu.

Oricum, e bine şi aşa, e bine că poate românul să-şi facă prăvălie la orice oră din zi şi din noapte. Din disperarea de a nu mai avea grijă de proprii cetăţeni, statul român le-a facilitat oamenilor, trebuie să recunoaştem, procesul de deschidere a unei afaceri. Nu contează că majoritatea covârşitoare a românilor nu înţeleg nimic dintr-o afacere pentru că educaţia din şcoala românească e de aşa natură că nu conţine nimic antreprenorial în ea. Nu contează că multe afaceri au nişte venituri ridicol de mici care nu pot susţine pe termen lung, obiectiv vorbind, o întreprindere viabilă. Guvernanţii au fost foarte mulţumiţi că în schimbul unui bilet ieftin - 200 de RON capitalul social - oricine poate deschide aproape orice afacere în România (mai puţin bănci, societăţi de asigurări, IFN-uri şi alte câteva tipuri de afaceri care ar fi chiar culmea să se poată deschide cu 200 de RON) şi statul îşi ia de pe cap problema şomajului.

Din păcate permisivitatea cu care se poate intra pe orice piaţă în România, permisivitate care în esenţa ei este un lucru bun, are şi câteva efecte perverse care nu au fost prevăzute de nimeni:

  • cel mai important dintre ele: pieţele se fragmentează şi productivitatea scade (sau rămâne scăzută); ne plângem de productivitatea scăzută a firmelor româneşti, dar se uită că productivitatea este cu atât mai crescută cu cât firmele sunt mai puternice, nu mai debile; într-o firmă mare productivitatea per capita e mai mare decât într-o firmă mică, uneori şi în raport de 3:1, pentru că firma mare are acces la lucrări, sau poate genera vânzări, mult mai mari decât firma mică;
  • indisciplina muncii: în Franţa (că tot ne comparam ieri cu Franţa) există 800.000 de firme la o masă de cca. 22,2 milioane salariaţi (puteţi consulta datele pe INSEE-ul francez). Deci un raport patroni:angajaţi de 1:27,75 (presupunând greşit, dar de dragul demonstraţiei, că 1 patron are doar 1 firmă). În România există 600.000 de firme la cca. 4,8 milioane salariaţi, deci un raport de 1:8. S-avem pardon, dar într-o ţară în care, după cum spunea Caragiale, toată lumea se vrea "bursier, rentier sau funcţionar public", atâta spirit antreprenorial ascunde ceva în neregulă. Iar în neregulă ştim cu toţii ce este: mediul antreprenorial românesc e de fapt o sursă crasă de precaritate. Firmele româneşti nu reuşesc propriu-zis să creeze locuri de muncă, ci câteva locuri de muncă, de regulă pentru patron şi 2-3 cunoştinţe de-ale sale; firmele româneşti nu reuşesc să le asigure proprietarilor un trai îndestulător, ci unul demn de un salariat cu (cel mult) salariul minim al cuiva integrat într-o economie occidentală; disciplina muncii e joasă că deh, dacă toată lumea e patron sau rudă/prieten cu patronul, trageţi dvs. consecinţele logice ale acestui fapt; etc. Şi toate aceste lucruri rezultă ca urmare a faptului că, deşi suntem puţini care muncim, suntem atât de mulţi care ne jucăm de-a patronii.
Statul a preferat aşadar să permită crearea stahanovistă de firme şi firmuliţe, de către oricine, oricum, pe temeiul faptului că firmele astea, cum necum, tot vor crea 2-3 locuri de muncă. Nu contează cât de precare sunt aceste locuri de muncă; nu contează că statul nu câştigă de pe urma lor decât un mărunt impozit pe salariu şi nimic altceva (pentru că "firmele" respective sunt varză la nivel de productivitate şi profit); sunt şi ele acolo! Să fie! Ei, acum statul nostru are o problemă. 6 luni de criză - pentru că, hai s-o recunoaştem cinstit, deşi semne de criză au apărut în anumite industrii, cum ar fi imobiliarele, încă din primăvara lui 2008, în România criza a izbucnit cu adevărat abia din octombrie 2008 - aşadar, 6 luni de criză, doar 6 luni de criză, ne-au relevat un fapt aparent incredibil: economia care duduia, de fapt cade din picioare! E vai de capul ei! Locurile de muncă se volatilizează pe zi ce trece pentru că multe nici nu au existat vreodată cu adevărat, fiind mici învârteli şi şmecherii şi fiţe de pseudo-patroni. Iar veniturile la buget scad văzând cu ochii pentru că pe 90% din firmele astea existente în România de fapt le suflă vântul ca pe nişte frunze.

Punând alături ascunderea şomajului rural cu nerecunoaşterea precarităţii mediului de afaceri, precaritate pe care aş numi-o: "precaritate de piaţă", voila România - ţară europeană. Totul sună bine pe hârtie.

Ceea ce nu vrea multă lume să înţeleagă e că, atâta vreme cât vom persista în fragmentare şi indisciplină, vom persista în precaritate. Gunoiul nu poate fi ascuns la infinit sub preşul de la prag pentru că începe să pută, cum se şi întâmplă, de altfel, acum. Fragmentarea şi indisciplina nu ajută cu nimic spiritul antreprenorial românesc, la fel cum antrenamentele de box la sala din puşcărie nu te transformă automat în Mike Tyson, ci întreţine o serie de fiţe şi şmecherii, fiind totodată şi o modalitate perversă prin care capitalul românesc este menţinut într-o stare de impotenţă comparativ cu capitalul străin care se poate aşeza aici oricând, oricum, fără oprelişte şi în orice domeniu.

Sunt, fireşte, de acord cu ideea că statul nu trebuie să gâtuie afacerile private; dar nu sunt de acord ca statul să perpetueze la nesfârşit condiţiile menţinerii artificiale în viaţă a unor pseudo-afaceri, de exemplu: intrarea lejeră pe piaţă dublată de o perpetuă impozitare laxă. În felul ăsta se persistă în starea de precaritate şi consecinţa imediată dar şi pe termen lung e că rămânem minge de fotbal în picioarele străinilor şi ne şi amăgim că "economia duduie" ori de câte ori se întâmplă ca vântul să mai bată şi pe strada noastră.

Statul poate inventa o modalitate simplă de sprijin al start-up-urilor, cum ar fi scutirea de impozitul forfetar pentru primele 12 luni de funcţionare. După aceea impozitul forfetar se bugetează şi cu asta, basta. Într-un an de zile antreprenorul are suficient timp la dispoziţie pentru a decide dacă afacerea rentează, dacă e promiţătoare etc. sau dimpotrivă, dacă e o porcărie şi trebuie închisă. Nu e nevoie să ne crizăm că statul ne cere o minimă contribuţie.

De altfel, lui Pogea îi va fi greu să justifice de ce ar vrea statul să impoziteze forfetar o firmă înfiinţată în luna octombrie a anului, care poate nici nu s-a aşezat bine în birouri. Aşa ceva sună a taxă de protecţie mafiotă dar penibilul situaţiei poate fi evitat cu un asemenea amendament care să vină în sprijinul start-up-urilor.

Neimpozitarea comerţului la sate şi 12 luni de graţie pentru start-up-uri ar putea fi două soluţii care ar atenua din efectele nefaste ale impozitării forfetare. Nu e treaba noastră să gândim soluţii, dar nici nu putem să ne facem că nu observăm problema majoră: statul român e debil şi riscă să devină şi mai debil. Are nevoie de bani. Este rezultatul a 20 de ani de precaritate de piaţă. Ce facem? Ce ne aşteaptă? Ce vrem să ne aştepte? Încă 20 de ani de precaritate de piaţă?

sâmbătă, 4 aprilie 2009

Castelul din cărţi de joc

Un documentar pentru luminarea maselor, producţie 2009. Traducere de Florin T. şi Irina, doi români stabiliţi în Canada (n-au legătură cu Canadianu'). Publicat prima oară de news.anunt.ro .

vineri, 3 aprilie 2009

Cui serveşte perdeaua de fum?

Asistăm, în ultimele zile, la un spectacol mediatic de prost-gust. Început cu reţinerea curioasă a miliardarului Puiu Popoviciu, spectacolul a deraiat brusc către familia Băsescu, ieşind la iveală că fiica preşedintelui, Ioana Băsescu, nu prea poate justifica bunuri în valoare (cel puţin teoretică) de 1 milion de euro, în timp ce fratele şi nepotul preşedintelui par a fi implicaţi la Constanţa într-o inginerie imobiliară asemănătoare cu cea reuşită de Popoviciu atunci când a pus mâna pe terenurile Agronomiei. Mai mult, Mircea Băsescu (fratele preşedintelui) a ameninţat cu moartea un cetăţean şi i-a făcut pe ziarişti "găozari".

Bun.

Toată lumea a început să-şi mute rapid interesul de la Puiu Popoviciu către milionul de euro al Ioanei Băsescu. Mai mulţi realizatori TV s-au apucat să dezbată cestiunea. Unde dai şi unde crapă, zice o vorbă românească...

În acest context, ieri dimineaţă a venit bomba reţinerii lui Gigi Becali, aparent pentru o "infracţiune" absolut curioasă: omul ar fi prins nişte infractori care i-au furat maşina, i-a bumbăcit câteva ore şi apoi le-a dat drumul. "Sechestrare" de persoane, chipurile. Aşa o fi. Mai degrabă infracţiunea e aceea de a-şi făcut singur dreptate. E normal lucrul ăsta? Categoric, nu. Deşi îi prinsese singur pe infractori, Becali trebuia să-i ducă la Poliţie, chiar şi după ce îi bumbăcise. N-are niciun rost să discutăm temeiul reţinerii lui Becali, mai ales că fapta invocată s-a petrecut în urmă cu 2 luni şi de fapt se pare că nu există nici martori, nici dovezi, decât un "autodenunţ" pe care Becali l-ar fi făcut în direct la televiziune la câteva zile după comiterea infracţiunii. În cazul acesta, cetăţeni ai României, aveţi grijă ce prostii spuneţi, că nu se ştie unde dormiţi la noapte.

În fine. Azi-dimineaţă bomba a mai fâsâit o dată: Becali a fost arestat pentru 29 de zile. Mass-media are, garantat, subiect de discuţie o lună de acum încolo. Circ. Leul se face că se întăreşte. Pâine. Staţi liniştiţi la locurili voastri.

Ceea ce nu înţeleg imbecilii care au instrumentat această arestare aberantă a lui Becali e că perdeaua de fum pe care au ridicat-o, deşi le-o folosi intereselor lor de moment, face un rău incalculabil ţării. Pentru că Becali George este, în esenţa sa, un individ antidemocratic, primitiv, extremist, retrograd. Şi pentru că Becali George, după alegerile din toamnă, era un personaj politic terminat, ceea ce era un lucru bun, foarte bun, pentru România. Dar acum:

  • într-o ţară în care mori cu dreptatea în mână, cum credeţi că va întâmpina populaţia arestarea celui care şi-a făcut singur dreptate?
  • într-o ţară în care pauperizarea creşte de la o zi la alta sub influenţa crizei, spre cine credeţi că se vor îndrepta opţiunile politice ale populaţiei?
  • în momentul în care justiţia română are (pe bună dreptate) un renume aşa de prost la Bruxelles, cum ne serveşte în Europa arestarea unei persoane publice pe asemenea motive puerile în condiţiile în care alde Năstase & co (şi nu numai) stau bine mersi în libertate şi alţii care au devalizat bănci şi averi publice, se plimbă nestingherit pe stradă, ba chiar apar şi la televizor pe post de guru?
Şi iată cum acest personaj retrograd care e Becali George primeşte o şansă nesperată de a fi iarăşi propulsat în fruntea opiniilor de simpatie ale populaţiei, acolo unde mai fusese acum 3 ani când Steaua redevenise un nume în Europa. Să le mai amintim imbecililor care au instrumentat cazul că şi valul de simpatie care l-a adus pe Hitler la putere a pornit iniţial din puciul de la Munchen? Să le mai amintim imbecililor că legionarii au devenit al doilea partid al ţării în '38 pe fondul crizei şi persecuţiei generalizate? Să le mai amintim aceloraşi imbecili că în 1999 Vadim Tudor a beneficiat de un val de simpatie similar din partea păturilor defavorizate ale populaţiei? Cui ar servi propulsarea în fruntea opţiunilor electorale a acestui individ?

Imbecilii respectivi ar trebui să înceteze cu prostiile şi să ne spună de unde a avut Ioana Băsescu un milion de euro. Pentru că asta era "cestiunea zilei" până la ridicarea perdelei de fum.

joi, 2 aprilie 2009

Clauză secretă sau manipulare ieftină?

Pe 23 martie a.c. am pus următorul comentariu la postul "Prea mulţi minus dau prost la popor?"

"Limestone, banii aceia doar nu se vor duce instantaneu în vistieria băncilor. Ei vor rămâne la BNR şi vor ajuta BNR-ul să apere leul pentru ca băncile să-şi poată repatria profiturile fără să producă un şoc prea mare în economia noastră. Mai mult, băncile îşi vor permite acum să şi scape de activele toxice, pentru că statul va avea suficienţi bani să le răscumpere. Şi datornicii vor rămâne în continuare datornici la stat. Va fi ca şi cum după 4-5 ani de investiţii frenetice, băncile vor trage concluzia că au făcut investiţii proaste, dar nu-i nimic, guvernul se va oferi să le acopere aceste investiţii proaste creând un fond de răscumpărare, cu condiţia să mai investească pe aici şi în anii următori, după ce trece criza.

Planul ăsta cu crearea fondului de răscumpare a creditelor imobiliare proaste nu e utopic, e preluat direct din cercul celor care au lucrat la programul de guvernare PD-L. Nu mai ştiu care e starea ideii acum, dar nu m-ar mira să o aud pusă în practică peste câteva luni."

Repet ca să înţeleagă toată lumea: ideile subliniate mai sus circulau în toamnă printre economiştii din jurul PD-L care pregăteau programul de guvernare şi care, tocmai pentru a-şi definitiva programul, proiectau diverse scenarii pentru 2009. Evident că în programul de guvernare nu s-a spus nimic despre aşa ceva, pentru că s-a mers până în ultima clipă, până în clipa prezentării bugetului în parlament, pe varianta optimistă, conform căreia în România criza va fi minoră, vom avea creştere economică pozitivă şamd.

Iată însă că revista Capital ne sugerează azi "o ipoteză şoc": "Clauză secretă în acordul cu FMI - Guvernul se obligă să preia creditele neperformante ale băncilor" . Adică exact ceea ce spuneam eu în urmă cu 10 zile.

Întrebarea mea însă e dacă avem de-a face cu adevărat cu o "clauză secretă" sau cu o manipulare ieftină, mai ales că la revista Capital ştim cu toţii că tutore e domnul Ionuţ Popescu, economist apropiat de cercul PD-L, deci, teoretic, promotor al acestei idei chiar şi în lipsa acordului cu FMI. Cum se face că o asemenea "ipoteză-şoc" apare în premieră tocmai în Capital?!

De ce trebuie să ne punem această întrebare? Pentru că, odată semnat acordul cu FMI, cu toată secretomania din jurul lui (Boc ţine o şedinţă de guvern cu uşile închise, guvernatorul se întâlneşte cu parlamentarii tot cu uşile închise...) diverşi "oameni de bine" şi "economişti competenţi" pot invoca în voie fel de fel de "clauze secrete" care să mascheze de fapt acte de corupţie în toată regula. Sub pretextul clauzei secrete, se dau niscaiva şpăgi şi şpăguţe acolo unde e cazul (mai ales că e an electoral) şi se transformă nişte pierderi certe într-un profit gras, pe spinarea poporului român. În tot acest timp prostimea e amăgită cu "reluarea creditării", stabilizarea pieţei imobiliare, "Moş Crăciun va reaprinde focu' imobiliar duminica viitoare", "staţi liniştiţi la locurili voastri" şi alte minciuni de acest gen. Păi o re-naţionalizare în domeniu va face ca valoarea activelor pentru care unii s-au îndatorat pe 30 de ani (datorii care nu se vor prescrie!) să se apropie viguros de 0! Nu 10.000 de euro, nu 20.000, ci direct: zero!

Nu neg că o asemenea cerinţă ar putea fi anexată acordului cu FMI, dar trebuie să recunoaştem faptul că e nevoie să ştim clar care sunt cerinţele FMI, pentru a putea delimita pe viitor acţiunile legitime ale autorităţilor de actele de corupţie. Ştiind ceea ce ştiu că s-a discutat în toamnă, articolul din Capital mi se pare mai degrabă începutul unei manipulări al cărei scop final va fi, într-adevăr, preluarea activelor toxice de către stat.

Tocmai de aceea guvernul trebuie să ne spună care (şi dacă!) sunt anexe secrete la acordul cu FMI, pentru ca noi, cetăţenii pe care îi guvernează, să ştim ce ne aşteaptă. În caz contrar, guvernul României îşi pierde orice legitimitate în faţa cetăţenilor săi, împotriva intereselor cărora, în mod evident, guvernează.

Rezultatul recensământului 2011 va accelera scăderea prețurilor pe piața imo?