Domnul Stobbs de la Creditlink - Rez.ro - Autoo.ro etc. a fericit audienţele mondiale în urmă cu aproximativ un an susţinând următoarea prezentare care mi se pare memorabilă deoarece conţine toate clişeele care circulau la vremea aia pe piaţă.
Stau şi mă gândesc, oare ce speranţe mai pot avea mărunţeii care au investit fără să fie conştienţi că o fac în fază de "overheating", nu de "heating"? Să luăm cazul cuiva care a "investit" 120.000 de euro într-un apartament cu 2 camere în urmă cu cca. 10 luni şi care în ianuarie 2009 vede că investiţia mai valorează doar 75.000 euro (şi încă scade). Să presupunem că bottom-ul se va atinge la o valoare de 60.000 (deci cam 1/2 din "investiţie"). Cum să-i explici coerent unui asemenea om că anii 2003-2007 în care s-au înregistrat creşteri succesive de 2 digiţi au fost, din punct de vedere istoric, o anomalie planetară cu care probabil nu ne vom mai întâlni nici noi, nici copiii noştri? Profeţia mea "doom" este că un apartament care va atinge bottom-ul la 60.000 va reatinge o valoare de 120.000 de euro în minim 15 ani de zile, şi asta numai în condiţiile în care inflaţia la euro va fi constantă de cca. 5% în toată această perioadă şi acel 5% NU va fi un indicator de stagflaţie prelungită! Dacă inflaţia va fi undeva pe la 2-3%, acel apartament va reatinge valoarea de 120.000 abia după minim 25 de ani de la atingerea bottom-ului!
Un cocktail financiar de genul celui întâlnit la nivel mondial până în acest an: abundenţă de bani la nivel mondial + norme relaxate de creditare + psihoză imobiliară (=delir) nu se va mai întâlni prea curând, pentru că nu mai sunt resurse. Nici financiare, nici, mai ales, psihologice. Poate că istoricii viitorului vor reuşi să pună cap la cap anumite fapte şi vor descifra misterul din spatele creşterilor de pe piaţa imobiliară mondială (care s-a gonflat, cum se zicea în The Economist, în acelaşi timp în mai multe locuri de pe planetă). Gurile rele zic că americanii aveau nevoie de bani ca să-şi finanţeze războaiele şi nu ştiau cum să-i tipărească fără să provoace inflaţie în propria ogradă. Poate că Japonia anilor '80 a fost un simplu preambul, o simplă repetiţie în vederea unei piese de teatru mult mai ample. Cine ştie? În orice caz, e o iluzie să crezi că la finalul crizei - în 2009, sau în 2010, sau în 2011... - preţurile vor creşte iar, pac pac, cu 20% pe an, timp de câţiva ani. Chestia asta numai un cioban o poate crede.