Oricum ar fi murit?

M-am abţinut să scriu despre bebeluşii decedaţi la începutul acestei săptămâni ca urmare a neglijenţei criminale a personalului supraveghetor. Ce să scriu? Despre sistemul medical mi-am spus părerea în urmă cu un an, în postul intitulat: "Banii, problema nr. 1 a sistemului medical?". Ce să mai zic, pe lângă ceea ce am zis acolo? Că am avut prilejul să văd odată, la 12 noaptea, cum o bestie de dracu' ştie ce - doctor, asistent, rezident - ne-a spus senin: "[Persoana] oricum va muri. E chestie de zile. Dacă nu îi facem operaţia cutare, abia îi curmăm suferinţa. Şi vă scutim şi pe dumneavoastră, familia, de suferinţă." ?

Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, dar din perioada aceea am început să scriu mai rar pe acest blog pentru că mi-am dat seama de micimea temei pe care o abordam. Da, or să scadă preţurile la imobiliare. Ei, şi? Poate vor ajunge, aşa cum zice Aristotel, la "10.000 coteţul". Ei, şi? Pierderea cuiva care a băgat ca prostul câteva zeci de mii de euro, sau poate o sută de mii, în patru pereţi, e nimic pe lângă pierderea unei vieţi omeneşti. În viaţă pierdem şi câştigăm de multe ori, multe lucruri (chiar şi la loto şi loz în plic mai putem câştiga din când în când) dar o singură dată ne câştigăm şi ne pierdem viaţa însăşi.

Aşa că e cu atât mai bestial să constatăm că trăim într-o ţară în care şansa de viaţa a unor omuleţi fără altă vină decât aceea de a se fi născut cu anumite probleme de sănătate se măsoară în minutele petrecute în jurul unui tort halit cu graţie în timpul orelor de serviciu. Treaba asta nu are nimic cu tăierea salariilor sau cu "criza" - toţi suferim din cauza crizei! - ci cu nesimţirea, lipsa de conştiinţă profesională, lipsa de profesionalism în general. La câteva zile de la tragedie, cineva din spital le spunea unor reporteri care filmau pe ascuns: "Oricum bebeluşii ăştia ar fi murit, erau cu probleme." Şi dacă nu ar fi murit? Uite că 6 au reuşit să supravieţuiască şi naşterii, şi incendiului. Dacă nu vor muri? Dacă unul singur nu va muri, înseamnă că toţi ceilalţi au murit cu zile. Dacă unul singur va supravieţui cu o zi mai mult decât ceilalţi, înseamnă că tuturor celorlalţi li s-a furat cel puţin acea zi din viaţă. După ştiinţa mea, medicina şi sistemul medical trebuie să salveze vieţi, nu să le îngroape. La noi însă e invers. Sistemul parcă răsuflă a uşurare când un bolnav moare.

Ceva trebuie să se schimbe. Cineva trebuie să schimbe acest sistem care părea oarecum caricaturizat în "Moartea domnului Lăzărescu". Nu, din păcate nu era caricatură. Asistentele mâncau tort şi copilaşii se prăjeau. Dacă i-ai fi propus unui scriitor un asemenea scenariu, ar fi zis că eşti nebun, că viaţa nu poate să bată filmul. Nu şi în România!

Banii, problema nr. 1 a sistemului medical?

Zilele astea familia mea are de-a face cu sistemul medical din România. Mai precis, o rudă foarte apropiată - gradul 1 - urmează, spus pe şleau, să moară. E o chestie de zile, poate chiar de ore, după o suferinţă care a durat câteva luni. 

E prima oară când simt nevoia să vorbesc pe acest blog despre ceva personal, pentru că simt că am învăţat ceva esenţial. Aproape de sfârşitul acestei experienţe am ajuns la concluzia că nu banii lipsesc în sistemul medical, ci umanitatea. Şi nu sărăcia e cvasi-prezentă, ci nesimţirea şi indiferenţa. 

Bolnavul nostru a avut de toate: când doctorii ne-au zis să cumpărăm un medicament, l-am cumpărat. Când au zis să cumpărăm ustensile de operaţie, le-am cumpărat. Când au zis că e nevoie de cutare lucru pentru toaleta bolnavului, l-am cumpărat. Desigur, nu au lipsit nici "micile" atenţii. Până acum toată distracţia ne-a costat câteva zeci de milioane. Spitalul nu a dat decât medicul care a făcut operaţia, patul şi asistentele.  Credeţi-mă, nu banii au fost problema. 

Din păcate, la ieşirea din operaţie bolnavul a rămas imobilizat la pat în stare vegetativă, cu o ţeavă înfiptă în gât (traheoctomie) prin care este ajutat să respire. Faptul că respiraţia lui depinde de aparat ne-a împiedicat să-l luăm acasă pentru că, în mod evident, acasă nu avem aparatura medicală care să-l ajute să respire şi nici nu ştim cum s-o instalăm şi cum s-o folosim, presupunând că o putem cumpăra de undeva. În America ştiu că sunt oameni care stau în îngrijirea familiei şi 20 de ani, dar acolo or fi magazine pentru asemenea ţevi şi aparate şi or fi servicii medicale pe care le poţi cumpăra pentru asemenea bolnavi.

Bolnavul nostru a depins astfel de grija cu care este îngrijit în spital. Nu banii erau problema. Trebuia doar să fie îngrijit corect pentru a se mai putea recupera într-o oarecare formă. Sigur, noi nu suntem absurzi să credem că ar mai fi putut iar să joace fotbal. Există însă o cazuistică la nivel mondial care arată că un asemenea bolnav, în câteva luni, poate ajunge să îşi recapete legătura cu exteriorul, să mişte o mână, un picior. Există cazul Salvatore Crisafulli, care a ieşit din ceea ce medicina numeşte "stare vegetativă permanentizată" după mai bine de 2 ani şi a declarat că a fost conştient tot timpul, auzind inclusiv ceea ce ziceau doctorii ("Ăsta o să moară repede!") doar că nu putea mişca nimic, nici măcar ochii. Măcar lucrurile astea şi faptul că familia nu făcea economie de bani ar fi trebuit să impulsioneze personalul medical să îngrijească bolnavul cu responsabilitate. Nu îi costa nimic, erau în timpul serviciului.

În loc de asta, bolnavul nostru va muri pentru că traheoctomia a produs o infecţie care s-a generalizat în organism. O moarte demnă de secolul XV. Poate părea incredibil, dar aşa e. Se pare că ţevile alea trebuie şi ele spălate, schimbate, curăţate, şi nu o dată la trei luni, ci zilnic. De altfel am şi fost puşi la un moment dat să cumpărăm nişte tâmpenii numite "canule" care au zăcut şi cred că în bună măsură zac şi acum la căpătâiul bolnavului. Şi mi s-a spus recent de cineva din sistem că genul ăsta de infecţie e o problemă comună în România (deci, ferească Dumnezeu să ajungeţi la traheoctomie în România!... mai bine vă scrieţi testamentul!). Pe lângă asta, toată hrana a asigurat-o familia dar nu ni s-a spus că hrana trebuie să aibă un anumit conţinut caloric, pentru ca organismul să poată lupta cu o eventuală infecţie. Dimpotrivă, după prima masă care a conţinut supă cu carne pasată mărunt, oamenii s-au alarmat: văleleu, nu-i rezistă stomacul! Daţi-i doar supă, fiertură! De fapt problema era foarte simplă, hrană consistentă = scaune dese, hrană fără conţinut ridicat caloric = comoditate. Nu că familia nu ar fi fost lângă bolnav în momentul curăţării, dând o mână de ajutor. Dar noi, nefiind medici, am luat de bună recomandarea asta şi i-am adus numai fierturi şi supe. Nu e de mirare că organismul nu mai poate lupta cu infecţia nici măcar ajutat cu antibiotice. Antibiotice care oricum sunt date la grămadă, pentru că nu a stat nimeni să cerceteze propriu-zis ce microb a provocat infecţia şi ce antibiotic trebuie administrat.

Totul e de domeniul absurdului. Ţara lui Ubu roi. Ne lăudăm că facem operaţii pe creier, deschidem inimi, înlocuim rinichi, dar bolnavii mor pentru că spitalele nu sunt în stare să lupte împotriva unor microbi. Şi nu sunt în stare nu pentru că nu sunt bani, ci pentru că personalul medical are o atitudine de indiferenţă incredibilă faţă de propria sa meserie. Conştiinţă profesională zero. Sau, mai corect spus, conştiinţă zero. Starea sa e mai vegetativă decât a bolnavilor de care ar trebui să aibă grijă.