Si, cine zicea ca nu se poate?

Salut tuturor, La mulți ani și toate cele, că nu ne-am mai auzit demult. Ia te uită ce frumos arată scăderile astea de cca. 50% pe care le aflăm din Curierul Național:

Variaţie preţ              Mai 2012            Mai 2011          Mai 2010        Mai 2009        Mai 2008
     (euro)                        
Garsoniere                 35.586                36.943              41.101              45.444              76.000
2 camere                    55.350                58.836              67.088            70.263              116.000
3 camere                    77.907                82.506              91.984             97.636              152.000
4 camere                    99.841                98.517               114.140           138.577            192.000

Oare unde or fi vitejii care ziceau că nu se poate? Și, mai nasol e că nu se întrevede fundul sacului. Da' Manole ierea rău când ierea și zicea ce zicea.

Totul va creste

Săptămâna asta am tot auzit diverse zvonuri. Cică va creşte preţul la case, pentru că "nu mai are unde să scadă" (deşi până la 0 văd că mai e destul loc...).

Acum aud că şi preţul maşinilor noi sau second-hand va creşte, tot pentru că "nu mai are unde să scadă".

Dacă stai să-i asculţi pe nebunii ăştia, totul va creşte. Din păcate unii chiar n-au înţeles că petrecerea s-a încheiat şi s-a stins lumina. E noapte. Noaptea imobiliară ar fi durat mai puţin dacă guvernanţii nu ar fi organizat o piaţă subprime ca la carte, prin "Prima Casă". Aşa, rămâne să vedem ce va fi pe viitor. Prin menţinerea pieţei la valori artificiale, guvernanţii au reuşit să îndepărteze de piaţa imobiliară:

• banii investitorilor de bună credinţă, care nu-şi permit să investească atâta vreme cât valorile sunt incerte;
• banii investitorilor speculativi, care din principiu nu mai sunt interesaţi de investiţiile de acest gen.

Aşa că piaţa a rămas strict la mâna "nevoiaşilor", adică a familiilor care, pur şi simplu, au nevoie de o casă. Cu un şomaj galopant (sper că nu sunt singurul care remarcă faptul că, deşi pe ansamblul ţării şomajul pare să stagneze, în Bucureşti e a opta lună succesivă în care el creşte cu peste 3%), cu chiriile în scădere continuă, cu recomandări oficiale din partea FMI să slăbim leul, cred că ultimul lucru la care cineva cu capul pe umeri s-ar putea gândi e că "preţurile creşte şi la case lumea se-mbulzeşte".

Cât despre piaţa auto nu ştiu ce să zic, dar constat un lucru: avem vreo 4,3 milioane de angajaţi şi 4,1 milioane de maşini. Deci aproape o maşină pe cap de angajat (indicator: 0.95). O fi mult, o fi puţin?... Ia să ne uităm un pic prin curtea altora:

• Franţa: 31 de milioane de maşini la cca. 21 de milioane de angajaţi (v. aici) - indicator 1.47
  
• UK: 28,5 milioane de maşini la cca. 22 de milioane de angajaţi (v. aici) - 1.29
  
• Germania: 41 de milioane de maşini la cca. 30 de milioane de angajaţi (v. aici) - 1.36

Cifrele astea arată foarte clar că, la cât se munceşte în ţara asta (adică în România) nici piaţa auto nu mai are mare loc de creştere. Şi dacă ţinem cont şi de faptul că în România salariul mediu net e de 3-4 ori mai mic decât în ţările citate, mă mir şi că avem atâtea maşini. Şmecherii trebuie să înţeleagă că fără muncă, numai din fuşereală, nu are cum să crească nici cererea de maşini, nici preţul caselor de sub fund. La fel şi guvernul nostru: ar trebui să înţeleagă că singura modalitate prin care pot fi redresaţi indicatorii economici sunt creşterea numărului locurilor de muncă şi creşterea gradului de ocupare al populaţiei active, nu măsluirea din pix a datelor statistice.

Se întrevede capitularea

Dacă mai ţineţi minte, în urmă cu câteva luni am publicat un post în care urmăream raportul preţuri/chirii din perspectiva randamentelor.

Observam atunci că preţurile încă sunt mari comparativ cu veniturile care ar putea fi scoase din închiriere. Cele mai bune randamente din închiriere se învârteau în jurul valorii de 7%, dar majoritatea erau în zona de 5-6%.

Iată însă că dacă repetăm studiul la o distanţă de 3 luni observăm un lucru aparent îmbucurător: un sfert din zonele Bucureştiului oferă randamente de peste 7%. Şi încep să apară randamente de 9% în zone bune, cum ar fi Dorobanţi, unde e chiar ok sa dai 80.000 de euro pe două camere (deşi sunt curios să văd şi eu oferta) dacă reuşeşti să le închiriezi cu 600.

E drept, calculele sunt făcute pentru condiţiile cele mai favorabile: se presupune că o proprietate nu are decât echivalentul unei luni moarte pe an şi chiria percepută e "la negru" (nu se plăteşte impozit) *** . Închirierea la negru e atât de generalizată în România încât nu are rost să presupun altceva.

Se pune întrebarea firească dacă ne apropiem de bottom. La o primă privire preţurile au scăzut substanţial, închirierile oferă randamente mulţumitoare şi prin presă apar păreri care ne ameninţă cu "rechinii" care abia aşteaptă să cumpere cu toptanul apartamente vechi în Drumul Taberei, la Favorit. Mai că te gândeşti: "Hai, încă un efort, să mai scadă 5-10.000 de euro şi mă bag şi eu la cumpărare".

Din păcate, la o privire mai atentă ne dăm seama că totul nu e decât un foc de paie. Realitatea este că:

• Pe piaţă e o inflaţie de oferte de închiriere. Practic găseşti ceva de închiriat pe toate segmentele, de la garsoniere la apartamente cu 4 camere, oriunde în Bucureşti. Nu există cartier în care binecunoscutele banere cu "FOR RENT / DE INCHIRIAT" să nu fluture pe toate străzile. Mulţi inşi, nemulţumiţi de preţuri şi în speranţa relansării pieţei, au scos apartamentele la închiriere. Cu chestia asta însă au aglomerat piaţa de închiriere, ceea ce înseamnă că preţul chiriilor va scădea. Fenomenul era previzibil, în ciuda debililor care concluzionau strâmb că dacă se blochează piaţa de vânzări, toţi cei care vroiau să cumpere (şi despre care se presupunea fals că locuiesc în copaci) vor fi nevoiţi să închirieze. Ieftinirea va face ca randamentul chiriilor să scadă chiar şi în aceste condiţii în care preţurile caselor au scăzut. Deci, degeaba vei cumpăra un apartament cu 50.000 de euro în Drumul Taberei, dacă nu îl vei putea închiria decât cu 350 (sau mai rău). "Rechinii" nu sunt interesaţi de asemenea afaceri proaste.
  
• Şomajul nu a ajuns încă în regiunea Bucureşti-Ilfov, dar va ajunge. Deşi a rezistat binişor de la începutul crizei, iată că datele oferite azi de ANOFM arată că şi în Bucureşti-Ilfov a început încetişor să crească şomajul. Momentan doar cu vreo 500 sute de persoane faţă de luna trecută, ceea ce e foarte bine ţinând cont că sunt unele judeţe (parcă am remarcat Braşovul) în care numărul şomerilor a crescut din februarie până acum cu câteva mii. Spectrul şomajului este însă de acum o realitate şi în Bucureşti. Prima consecinţă e legată direct de creditare: putem fi "siguri" că oamenii abia aşteaptă să ia credite pe 30 de ani ca să poată "beneficia" de preţurile scăzute de acum. A doua consecinţă e legată de piaţa chiriilor: e de aşteptat o reîntoarcere a unei părţi a flotanţilor în localităţile lor de origine, pe măsură ce unii dintre ei îşi vor pierde joburile şi e de aşteptat, de asemenea, o calmare a fenomenului imigraţional, câtă vreme nici Bucureştiul nu mai poate oferi ceva de muncă.
• Psihologia pozitivă, euforia, sunt de domeniul trecutului. Unul din motoarele creşterii a fost psihologia pozitivă şi creşterea reală anuală a salariilor cu 20-30% sau, în unele cazuri, chiar mai mult. Dar acum situaţia s-a inversat. Şomajul începe să pună presiune pe creşterea salariilor şi cu cât se va adânci, cu atât presiunea va creşte. De acum încolo salariile se vor ajusta numai în funcţie de productivitate şi dacă productivitatea creşte cu 1-2% pe an, nici salariile nu vor putea creşte, în termeni reali, cu mai mult. Ultimele date despre salariul mediu arată cu claritate că în februarie 2009 salariul mediu a crescut doar cu vreo 2 euro faţă de februarie 2008. Achiziţia pe baza veniturilor viitoare nu mai e o afacere.
• Lovitura de graţie va fi dată de "reluarea creditării". Vânzătorii sunt blocaţi deja de un an (deşi unii dintre ei sunt blocaţi chiar şi de 2 sau de 3 ani) şi până acum au tot aşteptat să vină Moş Crăciun cu sacul plin de cumpărători cuminţi ba în septembrie 2008, ba în primăvara aceasta. Acum a apărut o altă teorie care spune că "de la sfârşitul lui mai, de când vin banii de la FMI, se reia creditarea". Deci se merită să mai aştepţi 2 luni, pentru că prin toamnă preţurile sigur o vor lua în sus. Există chiar şi bancheri (v. declaraţiile de ieri ale tipului de la Unicredit) care întreţin, numai ei ştiu de ce, iluzia vânzătorilor. (Cât de mult preţ putem pune pe declaraţiile publice ale bancherilor ne dăm seama dacă ne aducem aminte ce zicea Sergiu Oprescu de la Alpha Bank în iunie 2008: "Preţurile nu au cum să scadă." Aferim, coane Fănică. Ai uitat atunci să ne zici şi procentul cu care nu au cum să scadă.) Eu zic că absenţa lui Moş Crăciun şi de la întâlnirea din mai, mai precis din vara 2009, după alte două întâlniri ratate, îi va face pe vânzători să capituleze definitiv. În toamnă va fi disperare.
  

Aşa că sunt convins că razele de soare din aceste zile prevestesc de fapt capitularea pieţei. Când vor vedea că banii aduşi de închiriere nu acoperă nici măcar devalorizarea trimestrială a proprietăţii, vânzătorii vor căuta să o valorifice rapid, cu orice preţ, ca să nu-i prindă încă o primăvară cu casa la vânzare. E adevărat, încă mai există mulţi cărora nu le vine să creadă că visul frumos s-a încheiat şi care probabil vor ţine la preţ. Dar criza trebuie să aibă şi perdanţi, iar perdanţii se aleg întotdeauna dintre cei care se trezesc târziu.

----

*** şi am uitat să mai adaug ceva: că în aria de preţuri mici-medii găseşti ceva renovat şi utilat, care nu necesită investiţie ulterioară, putând fi scos la închiriere imediat

O glumă bună: cică preţurile în lei nu au scăzut

Cu toate că am mai scris despre cel mai tâmpit argument pe care disperaţii crizei îl răspândăcesc în piaţă la ora actuală, doar-doar or mai prinde două-trei muşte în plasă, şi anume aşa-zisa "stagnare din leu", mă văd nevoit să revin asupra ideii, preluând din mers un contra-argument de bun simţ pe care Renderman l-a dat unei cititoare de pe blogul său: inflaţia.

Hai să privim un pic evoluţia cursului valutar, a inflaţiei, a dobânzii de referinţă şi a indicelui BREIv în ultimele 17 luni (de când leul a început să se deprecieze).

Luna --- CrsVal* --- IPC --- BREIv --- În Lei --- Dob. ref.
08.2007 --- 3.25 --- 0,86% --- 1596 --- 5187 --- 6,1%
09.2007 --- 3.40 --- 1,08% --- 1596 ** - 5426 --- 6,48%
10.2007 --- 3.37 --- 0,97% --- 1599 --- 5388 --- 6,87%
11.2007 --- 3.62 --- 0,93% --- 1700 ** - 6154 --- 7%
12.2007 --- 3.49 --- 0,64% --- 1800 ** - 6282 --- 7,5%
01.2008 --- 3.76 --- 0,86% --- 1875 --- 7050 --- 7,5%
02.2008 --- 3.67 --- 0,70% --- 1785 --- 6550 --- 8,0%
03.2008 --- 3.72 --- 0,67% --- 1951 --- 7257 --- 9,0%
04.2008 --- 3.56 --- 0,52% --- 1892 --- 6735 --- 9,0%
05.2008 --- 3.67 --- 0,49% --- 1808 --- 6635 --- 9,5%
06.2008 --- 3.67 --- 0,28% --- 1794 --- 6583 --- 9,75%
07.2008 --- 3.58 --- 0,69% --- 1809 --- 6476 --- 9,75%
08.2008 --- 3.52 --- 0,70% --- 1744 --- 6138 --- 10%
09.2008 --- 3.65 --- 0,40% --- 1747 --- 6376 --- 10,25%
10.2008 --- 3.61 --- 1,06% --- 1576 --- 5689 --- 10,25%
11.2008 --- 3.79 --- 0,32% --- 1438 --- 5450 --- 10,25%
12.2008 --- 3.92 --- 0,23% --- 1400 --- 5488 --- 10,25%
01.2009 --- 4.29 ----- ? ------- ? ------- ? --- 10,25%
----------
* nu am stat să caut valorile medii, am pus valoarea din data de 23 a fiecărei luni
** estimare

Ce observăm? Păi observăm că preţul maxim în lei nu s-a atins în vara lui 2007, ci în martie 2008 (când de altfel a fost şi maximum în euro) şi că este cu 25% mai mare decât preţul din decembrie 2008.

Şi ce mai observăm? Păi mai observăm că în condiţiile în care inflaţia a mâncat 12% din puterea leului în această perioadă, ultimul preţ BREIv în lei este net mai mic decât preţul în lei din august 2007! Un preţ echivalent ar fi de 5800 de lei!

Şi mai observăm ceva. Observăm că în ciuda celei mai ridicate dobânde de referinţă din regiune (-s-ar putea să mă înşel, totuşi; ungurii parcă au o dobândă şi mai ridicată) leul s-a depreciat constant. Şi cum în condiţiile actuale dobânda de referinţă nu poate merge în viitor decât în jos, este clar că mersul cursului euro-leu nu poate fi pe viitor decât în aceeaşi direcţie, în sus. Deci leul va continua să se devalorizeze.

Şi hai să mai facem o ultimă observaţie: o asemenea stagnare / creştere din leu s-a petrecut şi în perioada iulie-septembrie 2008. Vara şi iarna sunt în general sezoane moarte de vânzări, în care vânzătorii nu au de ce să crească sau să scadă preţurile, pentru că nu e cerere (mă rog, nu suficientă). Consecinţa? Când a reînceput sezonul de vânzări - toamna 2008 - preţurile au luat-o frumuşel în jos în euro, lei, orice monedă vreţi dumneavoastră. S-au adaptat cererii.

Cu asta am închis subiectul, nu mai scriu despre asemenea bazaconii.

Unii n-au timp să ţină la preţ. Nimic despre alegeri!

"Păi nu vedeţi că preţul materialelor de construcţii se scumpeşte de la o zi la alta? Cum să se ieftinească apartamentele, ce, sunteţi nebuni?" (din gândirea recentă a oricărui mare imobiliar contemporan)

"Preţurile materialelor de construcţii se supun legii cererii şi-a ofertei, la fel ca orice altă marfă. Câtă vreme există dezvoltatori hulpavi care vor plăti preţuri mari pe materialele de construcţii gândindu-se că oricum clienţii lor finali le vor răs-cumpăra construcţia, evident că preţurile cresc." (din opera lui Manole, 27 august a.c.)

"Preţurile materialelor de construcţii s-au redus cu până la 30%, în ultimele două luni, pe fondul scăderii vânzărilor." (realitatea înconjurătoare, decembrie a.c.)

Preturile in imobiliarul nou nu scad nici cu pistolul la tampla.

Nu scad. Doar îngheaţă cursul valutar la valoarea de 3,5 RON.

"Green Vista revoluţionează piaţa imobiliară: Sunteti ingrijorat de cresterea ratei de schimb a monedei Euro? Iata revolutia: noi va protejam impotriva cursului instabil al monedei Euro, asigurandu-va ca va puteti bucura de un curs stabil si scazut la valoarea de 3.5 RON." (Sursa)

Şi aţi ghicit, în urma acestei inginerii care practic leagă preţul apartamentelor de leu, nu de euro, indicele BREI nu va da niciodată valoarea "imobiliarului nou" cu minus în faţă. Va da în continuare "bine". Că doar cursul e "îngheţat".

Sa lamurim o problema: Paris vs. Bucuresti

Unul dintre argumentele "irefutabile" ale şmecherilor (şi naivilor) imobiliari este cel al falselor comparaţii: "Ce, voi n-aţi văzut cât costă în Paris? Mergeţi voi la Paris şi după aia să vă daţi cu părerea că sunt preţurile mari la Bucureşti!" Şi cum excursiile către Paris au tot prosperat în ultima vreme, nu a fost greu să se găsească o grămadă de gura-cască de pe aici care s-au fâţâit de 2 ori pe la Notre-Dame şi Turnul Eiffel, au văzut vreo 2 agenţii imobiliare din acele zone, s-au şocat de preţuri şi au adus în ţară confirmarea: "Domne e cum zic şmecherii, aşa e. Preţurile la 2 camere e de la 250.000 la 350.000 şi chiriile de la 1500 EUR la 3500 EUR."

Din păcate, o să-i dezamăgesc. Realitatea e uşor diferită şi o mică excursie de câteva zile cu autocarul, care nu îţi oferă decât o fâţâiala minoră pe la locurile de pelerinaj turistic, unde şi bagheta cu caşcaval costă dublu decât 2 străduţe mai încolo, nu te ajută să înţelegi prea bine ce înseamnă această minunată metropolă care este Parisul.

1. Geografie: spirala arondismentelor, suburbiile, metroul şi RER-ul. Poate vă veţi mira, dar Parisul are, teoretic, cam aceeaşi populaţie cu Bucureştiul: aprox. 2 milioane de locuitori şi o suprafaţă de 2 ori mai mică. Explicaţia e simplă: ceea ce numim noi “Paris” e doar oraşul istoric, aşa cum s-a dezvoltat până pe la 1850. Parisul acesta e împărţit in 20 de arondismente (sectoare) a căror numărătoare începe din Ile de la Cite (insula cu Notre Dame) şi continuă în spirală, în sensul acelor de ceasornic. Unele “arondismente” (mai ales cele ultra-centrale de pe malul drept) sunt aşa de mici încât în Bucureşti probabil ar fi numite “cartiere”. Ele au totuşi administraţie şi instituţii proprii. Restul populaţiei până la 10 milioane de locuitori trăieşte în nenumăratele suburbii care înconjoară Parisul şi care sunt legate de centrul Parisului (arondismentele 1-7) prin metrou, care circulă din 5 în 5 minute şi are staţiile extrem de dese, sau prin trenul urban (RER) care circulă din 20 în 20 de minute, are staţiile mai rare (cam ca metroul nostru) şi care leagă aceste suburbii pariziene de centru în 15-60 de minute (în funcţie de distanţa faţă de oraş). Întrucât suburbiile erau prea numeroase, francezii au socotit că e mai bine ca fiecare “comună” sau orăşel limitrof să-şi păstreze primaria, bugetul şi administraţia locală integrându-le totodată în zona mai mare (metropolitană) din jurul Parisului istoric. Acum închipuiţi-vă că Bucureştiul ar avea linii de metrou/tren urban care ar merge de la Universitate până la Otopeni sau Adunaţii-Copăceni. Gata? V-aţi închipuit? Well, tocmai v-aţi imaginat cum ar fi să arate un Bucureşti - capitală europeană. Închipuiţi-vă că aţi locui în Otopeni şi aţi putea ajunge în 20 de minute la Universitate. N-ar fi frumos?

Ca un fapt divers: teoretic stadionul Stade de France, ăla pe care Franţa a luat titlul mondial în 1998, nici nu e situat in Paris, ci în suburbia Saint-Denis (în nord). Vorba vine suburbie: de fapt se poate ajunge uşor cu metroul. Iar la finalul meciului tot metroul te poate duce acasă, chiar dacă stai undeva în sud, la mama dracului. Cam aşa cum te duce tramvaiul 41 din Ghencea până la Piaţa Presei Libere.

De aceea, atunci când căscăm ochii la preţurile din Paris gândindu-ne la cele din Bucureşti trebuie să căscăm bine ochii şi să comparăm mere cu mere şi pere cu pere. Numai un prostănac ar compara preţurile din Rivoli cu cele din Militari. Militariul, cartier periferic şi muncitoresc aflat la 20-30 de minute de centru (indiferent că mergi cu metroul, autobuzul, pedestru sau cu maşina proprie) trebuie comparat cu suburbii similare ale Parisului, aflate la distanţă similară de centru şi locuite de clase sociale similare.

2. Luxul. Tot un prostănac (sau un şmecher care profită de lipsa de informare a românilor) ar compara şi preţurile din zona 0 a Parisului cu cele din zona 0 a Bucureştiului. Prin Place Vendome sau Saint-Germain-des-Pres preţul pe metru pătrat atinge uşor 10.000 de euro, dar vorbim acolo de străzi sau cartiere care sunt capitalele mondiale ale luxului. Când o să vedeţi cu ochii voştri vitrine cu ceasuri de 75.000 de euro sau pălării de damă de 5.000 de euro veţi înţelege ceea ce vreau să zic. Pur şi simplu Bucureştiul nu are aşa ceva. În plus zona 0 din Bucureşti nu are nici atracţiile turistice (Notre Dame, Luvru, Muzeul Orsay, Domul Invalizilor, Turnul Eiffel, Trocadero, Arcul de Triumf, Champs Elysees etc.) care fac ca 30 de milioane de oameni să vină anual în pelerinaj la Paris şi să-şi lase banii acolo. (O chestie de care habar n-aveam: PIB-ul Parisului atinge incredibila cifră de 478 de miliarde de euro, adică de vreo 3 ori cât PIB-ul României!) Putem însă compara zona 0 din Bucureşti cu zonele pariziene limitrofe zonei 0, aşadar cu acele zone care nu sunt nici luxoase, nici turistice, fiind însă cvasi-centrale.

3. Preţul pe metru pătrat, indicatorul-cheie. Ceea ce se compară este întotdeauna preţul pe metru pătrat. Acesta este un indicator foarte simplu al confortului asigurat de o locuinţă. Nu putem compara preţurile în general fiindcă o garsonieră-tip poate avea 20 de mp la Bucureşti şi 30 la Paris. Deci dacă prima ar costa 70.000 de euro şi a doua ar costa 100.000 de euro, confortul celei din Bucureşti ar fi de fapt mai scump fiindcă ar costa 3.500 E / mp faţă de 3.300 E / mp.

4. Nord-Sud la Paris şi Bucureşti. Spre deosebire de Bucureşti, în Paris nordul este mai prost văzut şi sudul are caracter de zonă bună. Sincer, n-aş putea spune de ce, dar bănuiesc că motivele sunt de ordin istoric: malul nordic al Senei a fost până la un punct mlăştinos (cartierul Marais de exemplu a fost cândva o mlaştină) şi oraşul s-a dezvoltat preponderent spre sud. Cartierele şi suburbiile mai nasoale sunt în nord, în timp ce cartierele şi suburbiile 'şic' sunt în sud, pe rive gauche. Chiar şi Versailles-ul, e spre sud-vest.

Acum hai să vedem preţuri. O să comparăm apartamentele de cca. 60-80 mp (adică de 3, maxim 4 camere). Pentru francezi am folosit mai multe surse, pentru Bucureşti, Imobiliare.ro. Pentru comparaţie, am ales aşa:

a) zona 0, capitală a luxului şi turismului mondial: nimic din Bucureşti nu se poate compara cu Parisul;

b) zona centrală, deosebită, stilată: din Paris aleg Monceau-Malesherbes, din Bucureşti zona Dorobanţi.

Preţuri în Monceau-Malesherbes, sursa: www.seloger.com. La vânzare: 5-7000 E/mp, la chirii: 1000-2000 E.
Preţuri în Dorobanţi: La vânzare: 3000-4000 E, la chirii: 1000-2400 E.

b) zona centrală, modernă: din Paris aleg Montparnasse (curat, civilizat), din Bucureşti, Unirii.

Preţuri în Montparnasse: La vânzare: 5-6000 E/mp, la chirii: 1500-1600 E.
Preţuri în Unirii: La vânzare: 2500-3000 E, la chirii: 1300-1400 E.

c) zona semicentrală, clasa medie: din Paris aleg Villette (are un parc superb, în rest nu se face praf), din Bucureşti, Tineretului.

Preţuri în Villete: La vânzare 3500-4000 E / mp, la chirii: 1300-1500 E.
Preţuri în Tineretului: La vânzare 2100-2500 E / mp, la chirii: 600-850 E.

d) cartier marginal “şic”: din Paris aleg Auteuil, din Bucureşti, Băneasa şi Aviaţiei;

Preţuri în Auteuil: 6-7000 E / mp, la chirii: 1500-1600 E.
Preţuri în Băneasa / Aviaţei: vânzare: 2300-3000 E, la chirii: 1100-2500 E.

e) periferie de lux: din Paris pun Sceaux, din Bucureşti, evident, Pipera;

Preţuri în Sceaux (sursa: Foncia.com): 4700-5500 E /mp, chirii: 900-1500 E
Preţuri în Pipera: La vânzare: 2000-3500 E, chirii: 1000-3000 E

f) cartier muncitoresc: să luăm Saint-Denis vs. Militari (ştiu, e o blasfemie să compari un cartier care adăposteşte mormintele regilor Franţei cu Militari, dar...);

Saint-Denis, preţuri la vânzare: 2100-2500 E/mp, chirii: 850-950 E.
Militari: la vânzare 1400-1900 E/mp, chirii: 500-650 E.

Concluziile le trageţi voi. Mie mi se pare că preţurile la vânzare sunt cam cu 30-50% mai mici în Bucureşti (dar la noi scad deja de 6 luni, pe când la ei au crescut în ultimele 12 luni cu cca. 10%, ceea ce înseamnă că în iarnă situaţia era chiar supertare dpdv al Bucureştiului) în vreme ce chiriile sunt aproximativ la fel.

Problema aş zice că vine din altă parte. Suburbiile. Strada Apusului din Militari e mai depărtată geografic de centrul Bucureştiului (şi mai prost legată!) decât o grămadă de aşa-zise "suburbii", care de fapt ar da lecţii oricărui cartier mărginaş din Bucureşti. În unele suburbii mediocre, adică nici prea-prea, nici foarte-foarte, preţurile la 2 camere se învârt pe la 130-150.000. La 15-20 minute de centru, da, aţi auzit bine. Exemple: din Bagneux, în sud, din Montreuil, în Est . Şi Bagneux şi Montreuil se află la 15 minute de centrul Parisului (cu metroul sau RER-ul).

Şi încă astea nu sunt cele mai mici preţuri. În Saint-Denis ("Ghencea" lor, fiindcă acolo e stadionul pe care joacă "Les Bleus") 2 camere costă 100.000 de euro (dar nu v-ar plăcea să locuiţi acolo). Ideea însă e că, dacă nu vrei să fii chiar pe treapta cea mai de jos a societăţii, nu e nevoie câtuşi de puţin să cheltui 300.000 de euro, aşa cum văd fraierii prin spate pe la Notre-Dame, ci doar 150.000. Şi eşti la fel de "parisian" pe cât de bucureşteni sunt "băieţii din Pantelimon" sau locuitorii din Drumul Taberei. Adică foarte mult!

...Şi chiriile, tot la 2 camere, tot în suburbii aşa şi aşa, sunt în jur de 650-700 de euro, nicidecum 1500. Cu o leafă la MCDo-urile lor, full-time, scoţi 8-900. Teoretic o familie poate face MCDo fără probleme.

Hai să facem încercarea în MCDo-urile din Bucureşti, la lefurile de 6-7 milioane, să vedem ce iese.

Sau să zicem că stai la mama dracului, în zona 6, in Etampes (să-l comparăm cu Otopeni, că şi ăsta e “oraş satelit”). Un abonament integral de RER/metrou/autobuz costă 112 euro pe lună (http://www.ratp.info/informer/tarif_abonnements_i.php). Chiria la 2 camere în Etampes e vreo 550 de euro / lună şi dacă vii cu banii pregătiţi din România (să zicem că tocmai ai vândut cuiva mândreţe de apartament în Baicului) preţurile se joacă pe la 90-100.000 de euro, deci ai şanse să cumperi şi să rămâi şi cu ceva bănuţi în buzunar care să-ţi dea răgazul necesar pentru a căuta de lucru. Şi să zicem că sacrifici în fiecare zi lucrătoare 50 de minute dimineaţa, la plecare, şi 50 de minute seara, la venire, ca să lucrezi în Paris pe 3-4000 de euro, poate şi mai mult, leafă pentru care nu trebuie să pupi în fund pe nimeni, aşa cum e în România (acolo, dacă pupi în fund, iei mult mai mult de 4000 E).

Oare merită? Concluzia o trageţi iarăşi voi.