Chiar suntem ultimii?

Mi-a atras atenţia ieri un articol din "Financiarul", intitulat "Suntem ultimii din Europa la credite ipotecare: doar 270 de euro / locuitor". E a nu ştiu câta oară când se face referinţă la acest indicator, de aceea m-am decis să scriu un pic despre această falsă chestiune.

Este falsă din 2 motive:

1. soldul creditelor ipotecare e relevant în primul rând nu faţă de PIB sau faţă de numărul populaţiei, ci faţă de totalul salariilor (câţi bani câştigă, efectiv, populaţia);
   
2. în urmă cu 20 sau 30 de ani şi în ţările dezvoltate soldul creditelor era după toţi indicatorii (PIB, populaţie, masa salariilor) de 2-3 ori mai mic decât acum, şi nu se plângea nimeni, ba dimpotrivă, lumea se plânge acum.

Acestea fiind zise, trebuie observat că în cazul României (4.360.000 de salariaţi, salariu mediu net anual 4.000 de euro) soldul creditelor ipotecare reprezintă circa 32% din masa anuală a salariilor.

Chiar suntem ultimii? Nu prea.

În Polonia, unde indicatorul citat în articolul de mai sus e de 484 euro / locuitor, soldul creditelor ipotecare reprezintă de fapt doar 27% din totalul masei anuale a salariilor. Polonezii câştigă în medie 640 de euro net şi au, după toate calculele, în jur de 8,5-9 milioane de salariaţi. Din păcate, deoarece nu am găsit nicăieri cifre concrete privind populaţia salariată, a trebuit să combin informaţiile din Eurostat şi din CIA Factbook privitoare la populaţia aptă de muncă, populaţia ocupată şi şomaj. Dar am încredere în calculele făcute. Indiferent ce cifre folosim, în Polonia soldul creditelor raportat la totalul masei anuale a salariilor e mai mic decât în cazul României.

Din regiune noi, românii, ne putem compara cu Slovacia unde soldul creditelor ipotecare e aproximativ 38% din masa salariilor. Celelalte ţări citate în articol, Bulgaria, Ungaria şi Republica Cehă, sunt într-adevăr mult înaintea noastră şi la acest indicator, cu 79%, 66%, respectiv 78%.

Dintre ţările occidentale cea mai îndatorată este Spania, unde soldul creditelor ipotecare e în jur de 450% din totalul salariilor în timp ce Italia şi Franţa sunt cele mai relaxate cu 144%, respectiv 157%. Pentru restul ţărilor indicatorul e în jur de 2-300%.

Ca o curiozitate, pentru ca România să ajungă la acelaşi raport sold credite ipotecare / masa salariilor ca în Cehia, ar trebui ca datoria pe locuitor să ajungă la 670 de euro, deci să crească de 2,5 ori, şi ca să ajungă din urmă Italia, ar trebui să "deţină" o datorie ipotecară pe cap de locuitor de 1.240 de euro - o creştere de 4,6 ori.

Potenţialul de creştere a soldului creditelor ipotecare există, fără îndoială, dar trebuie să ţinem cont şi de condiţiile economice. De exemplu, dacă anul ăsta alţi 300.000 de salariaţi dispar din economie, indicatorul ar ajunge fără mare efort aproape de 35%.

Despre porcariile cu reabilitarea termica din sectorul 3

Am văzut că a apărut ieri pe Cotidianul.ro un articol despre uriaşele mizerii legate de reabilitarea termică a blocurilor din Sectorul 3 al Capitalei. Întâmplarea face să fi avut chiar săptămâna trecută o discuţie cu un administrator de bloc din sectorul 3 care mi se plângea exact de lucrurile constatate în articol. Pe scurt, se pare că suma de 20% pe care trebuie să o plătească locuitorii ar reprezenta, de fapt, exact costul real al lucrării. Restul de 80% se sifonează. Presa ar trebui să investigheze mai atent această chestiune.

De fapt, care e marea problemă a pensiilor?

Să facem următorul calcul (de dragul demonstraţiei, vom presupune că trăim într-o lume în care nu există inflaţie şi în care preţurile, salariile şi taxele sunt îngheţate la nivelul de acum).

Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1100 de lei.

Gigel are 23 de ani. Întrucât e criză şi criza va dura - să presupunem! - multă vreme de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1100 de lei.

Ia să vedem însă câţi bani plăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o leafă mizeră de 1100 de lei. Păi la valorile actuale va plăti 491 de lei x 60 de luni, 29.460 lei.

Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la 65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor din România.

Cum aşa? Păi să facem un mic calcul. Dacă nu mă înşel pensia medie din România e undeva pe la 750 de lei. Din contribuţiile date statului până la 28 de ani, Gigel ar putea primi (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor sta undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o pensie medie timp de 29.460 lei /750, 39,28 de luni. Adică peste 3 ani. Păi e numai bine, tanda pe manda: iese la pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68, după cum zic statisticile, moare!

Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică timp de 37 de ani. Adică 444 de luni. Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de 444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 491 lei, 218.004 lei. Destul de mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură. Unde se duc banii ăştia? Ce se întâmplă cu ei? Cum e posibil ca după numai 5 ani de muncă, fără un salariu deosebit, orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la bătrâneţe, înainte să moară? 

De fapt, ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel? Şi de ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare? Şi cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru tine şi 37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de politicieni?

Ice House

Pentru că piaţa imobiliară din Detroit e îngheţată la propriu şi la figurat, iată ce le-a dat prin cap unor artişti...

Sursa

Completare grafic

La finalul acestui post: Bilanţul Primei Case spuneam că în luna noiembrie 2009 s-a observat o scădere de numai 5% a numărului de tranzacţii faţă de aceeaşi lună a anului precedent, ceea ce ar putea indica un început de stabilizare a pieţei. Iată că de câteva zile avem datele complete ale tranzacţiilor imobiliare din 2009 şi putem completa graficul.

În decembrie 2009 scăderea a fost tot una redusă, de numai 5%, deci finalul de an pare să fi adus oarece stabilitate în piaţă.  Rămâne însă de văzut dacă stabilitatea e fermă sau un simplu respiro. Foarte importantă pentru trendul viitor al pieţei mi se pare luna ianuarie 2010, care va trebui comparată cu ianuarie 2009, cea mai slabă lună "imobiliară" din ultimii ani.

Personal mă aştept ca scăderile de la lună la lună de 5-10% (adică moderate) să continue încă multă vreme de acum încolo, iar cifra de peste 500.000 de tranzacţii imobiliare pe an să nu se mai atingă prea curând în România. Pur şi simplu încep să apară alte oportunităţi, banii "calzi" din piaţă se duc în altă parte (de ceva vreme, mai precis din primăvara anului trecut pare să fie febră mare la BVB) şi este normal ca interesul pentru zona imobiliară să scadă încet, încet, până la un nivel sustenabil din punct de vedere pragmatic, adică până la un nivel la care achiziţiile speculative să tindă spre 0. Din păcate nu avem (sau nu am găsit eu) informaţii despre numărul tranzacţiilor din 2002, ultimul an de dinaintea bulei imobiliare - dacă le-am avea am şti exact care este nivelul real de interes al românilor, într-un an obişnuit, pentru imobiliare.

Spre un milion de someri?

Da. Şi nu la pas, ci în galop!

Anul trecut toată lumea mi-a sărit în cap când am fost de acord cu forfetarul, dar staţi să vedeţi acum ce efecte va produce desfiinţarea microîntreprinderilor. 

Explicaţia e banală. Pur şi simplu economia României nu poate susţine afaceri cu volum mare şi profit suficient. Atenţie, nu vorbesc aici de coloşii energetici, cei din telecomunicaţii, GSM, etc. Mă refer la mediul antreprenorial, la afacerile cu maxim 5-10-15 angajaţi, adică mediul acela care dă vitalitatea unei economii, care creează (dar şi desfiinţează!) cel mai uşor locurile de muncă, mediul care oferă de obicei o primă experienţă de lucru pentru tineri.

Putem vorbi de un birou de arhitectură, sau o firmă de traduceri, sau o mică agenţie de publicitate. Toate acestea au un mare neajuns, lucrează în România. Întrucât lucrează în România, nu doar că veniturile le sunt limitate (eu estimez că sunt de cel puţin 7-8 ori mai mici decât ale unei firme similare din Occident) dar nici profiturile nu sunt strălucitoare. 

Am stat odată ore în şir pe un mare bulevard dintr-o mare, cu adevărat mare, capitală europeană (nu cum e sărăcia asta de Bucureşti) , atent la câte clătite vindeau nişte chinezi care aveau o dugheană de-aia mobilă. Extrapolând socoteala făcută în acea zi la nivelul unui an, am ajuns la concluzia că ai naibii chinezi încasau cam 500.000 de euro într-un an. 

Şi uite aşa, mai ţineţi minte ştirea cu vânzătorul de crenvurşti care a fost evacuat din faţa muzeului Metropolitan din New York pentru că nu putea să-şi achite chiria de 53.558 de dolari? Oare pe ce vânzări miza omul ăla dacă se înhămase la o chirie care în Bucureşti e plătită numai de megacorporaţii?

Afacerile care în Occident înregistrează fără probleme venituri de 1.000.000 de euro, în România  abia fac 100-200.000, iar cele care acolo scot 200.000 de euro, în România probabil nu fac mai mult de 30-40.000. 

Aşa că singura şansă a micului antreprenor român de a se bucura de roadele muncii sale este să activeze într-un mediu economic în care poziţia sa defavorizată este înţeleasă de actorii politici. Impozitul de 3% îl ajuta pe micul antreprenor să îşi păstreze mai mult profit din munca proprie (oricum era mai puţin decât lua confratele său Occidental), şi să-şi ridice familia spre statutul de clasă medie. Clasă medie care, cu cât e mai mare, cu atât înseamnă mai multe cheltuieli, mai mult consum, mai multă prosperitate.

Să luăm un caz ipotetic. Să presupunem că avem o firmă din domeniul serviciilor cu 5 angajaţi, o cifră de afaceri de 50.000 de euro pe an (am pus o productivitate de 10.000 de euro pe cap de angajat ceea ce cred că e destul de corect pentru România) şi o rată de profit de 35%, ceea ce nu e nici puţin, nici mult. Cu impozitul de tip "micro" antreprenorul trebuia să verse la stat 1500 de euro la finalul anului. Cu 16%, cifra creşte până la 2.800 de euro, cu alte cuvinte aproape că se dublează. 

Ei bine, să vedeţi ce scumpă va fi dublarea asta. În primul rând o să-l coste pe stat, care dă un venit sigur (cei 3% din venit) pe un venit nesigur (16% din profit). Mulţi antreprenori probabil vor face pe dracu-n patru să îşi crească cheltuielile, deci să micşoreze profitul, în vreme ce alţii probabil vor renunţa pur şi simplu să-şi bată capul cu mica şi angoasanta lor afacere. În al doilea rând va avea de suferit economia în ansamblul ei, pentru că recesiunea se va adânci întrucât vom avea mai puţine firme active şi o clasă medie mai săracă. 

În opinia mea, şomajul nu doar că va trece de 1 milion, dar va depăşi şi această cifră, iar oprirea creşterii nu va avea cauze economice, ci pur statistice: se va opri, probabil, abia atunci când statisticile oficiale vor începe să facă abstracţie de şomerii cronici - oamenii care îşi vor fi terminat traiul pe ajutor, fără a-şi fi găsit un loc de muncă.

Bilantul Primei Case

Avem, în sfârşit, primele date de la Uniunea Notarilor care ne ajută să înţelegem de ce putem socoti "Prima Casă" un eşec jenant al actualei (sau trecutei) guvernări.

Conform graficului de mai jos, "Prima Casă" nu a reuşit să impulsioneze, aşa cum sperau unii, piaţa imobiliară. Din iunie până în noiembrie numărul tranzacţiilor a fost, aşa cum era de aşteptat, mai mic, comparativ cu luna similară din anul trecut. Graficul se opreşte la luna noiembrie 2009, pentru că doar până aici avem date.



Guvernul nostru a acordat aşadar garanţii de jumătate de miliard de euro pentru nişte chestii cu o valoare incertă. Piaţa a continuat să cadă. "Prima Casă" nu a reuşit să impulsioneze cererea, în schimb le-a făcut pe bănci să-şi canibalizeze produsele de creditare - ceea ce probabil a şi contat în decizia unora de a renunţa la "Prima Casă" şi de a continua să ofere credite pe cont propriu, cu dobânzi mai mari dar în condiţii mai sănătoase, pentru cine s-o (mai) găsi.

În aceste condiţii, nu văd alte soluţii pentru impulsionarea cererii decât fie:

• scăderea în continuare a preţurilor până la un nivel sustenabil - cea mai probabilă variantă,
• fie mărirea plafonului de garantare - variantă de asemenea probabilă, dar imposibilă, pentru că deşi statul poate garanta, dacă vrea muşchii lui, chiar şi 150.000 de euro, dacă nu se găsesc clienţi solvabili la 60.000 cu 5,5% e greu de crezut că se vor găsi la 150.000 fără a fi nevoiţi să lungim şi perioada de creditare până la ... 60-70 de ani.

Totuşi, vestea cea mai importantă este legată de luna noiembrie. În luna noiembrie 2009 numărul tranzacţiilor imobiliare a fost cu numai 5% mai mic decât în noiembrie 2008, ceea ce poate indica un început de stabilizare a pieţei. Este însă prea devreme să ne pronunţăm. Abia pe la începutul verii vom putea să tragem o concluzie definitivă.