Și blondele plânge din imobiliare

Cancan ne prezintă un interesant studiu de caz: o cetățeancă blondă, o anume Rosse Marie Florescu, genul ăla de „păpușă-barbie” pe care îl întâlnești în toate cafenelele din Dorobanți agățată de capătul vreunui pai din care trage cu foc un pic de capuccino ore întregi, vrea să vândă cu 25.000 de euro un teren din Ghimbav pe care l-a cumpărat în urmă cu 3 ani cu 60.000 de euro. Dar are o mică problemă. Între timp terenul a intrat la apă. Vecinii  și-au pus gardurile peste limitele proprii și acum terenul blondei e mai mic decât în acte.

Acum, ce s-a gândit blonda? Să se plângă la primar. Și cum primarul a ridicat în umeri, vrea să ajungă la proces. Toți primarii ridică din umeri în cazuri de genul ăsta, ba mai rău, s-ar putea să fie înțeleși cu „vecinii”.

Cum știu în mod direct ce se întâmplă în cazul unui asemenea proces, exact pe genul ăsta de speță, pot să-i spun blondei-Barbie să se pregătească liniștită pentru înfățișarea din 2015. Sau pentru cea din 2016. Pe acolo. Mai devreme nu va termina cu procesul. Alternativa ar fi să se înțeleagă cu vecinii (adică să renunțe de bunăvoie la cât i-au luat ăia din teren), să treacă repede în actele de la primărie noua suprafață și să vândă repede cât mai prinde și prețul ăsta. A, și până când mai are ce teren să vândă.

A patra Prima Casă, de 4 lei speranță

Pentru ca al n-lea program de tipul Prima Casă să aibă vreun impact în sensul creșterii prețurilor pe sectorul rezidențial, ar mai fi nevoie de (cel puțin) câteva condiții.

1. Să se suprapună pe o perioadă de efervescență economică. Nu avem așa ceva. Chiar și cel mai optimist dintre noi, premierul Boc, vorbește de o posibilă creștere economică anul acesta de numai 1-1,5%.
2. Să se reia angajările. Momentan tot ce e sigur e că scade (ușor) șomajul oficial, în timp ce numărul locurilor de muncă e la minimul ... ultimilor 50 de ani (da, în 1960 erau mai multe joburi în România decât astăzi!).
3. Să mai existe disponibilitate masivă din partea populației pentru a se împrumuta oricum, oricând, indiferent de condiții. Nu e cazul. Românii sunt deja supraîndatorați și în plus o mare parte a veniturilor o cheltuie pe alimente, al căror preț e împins în sus de cea mai mare inflație din ultimii 5 ani. Cererea de credite se află la minimul ultimilor ani.

Cum niciuna din condițiile de mai sus nu e prezentă în piață, e de la sine înțeles că prețurile nu au cum să crească. Mai mult, noua structură a programului Prima Casă pare să transmită următoarele:

1. Guvernanții nu mai sunt dispuși să finanțeze gratis băncile în timp ce pierd puncte electorale. De aceea au invitat băncile să-și asume riscuri, ceea ce, sincer să fiu, nu-i deloc rău, pentru că era inacceptabil ca băncile să facă afaceri cu risc 0 garantate tocmai de cel pe care îl căpușează - statul român, adică noi toți. Într-un comentariu la postul precedent Cezar îmi atrăgea cu superioritate atenția asupra faptului că rata de default de până acum de la Prima Casă e una foarte bună și statul a cheltuit puțini bani (700.000 de euro) în schimbul presupuselor beneficii aduse de acest program. Îi reamintesc că ăia sunt bani publici. Ce s-a întâmplat între timp? Păi, între timp s-a întâmplat un mare cutremur în Japonia, în urma căruia statul român i-a pus pe sinistrați să-și plătească singuri avionul de repatriere, din lipsă de bani. Alaltăieri s-au închis o grămadă de spitale, tot din lipsă de bani, făcând practic ca o mulțime de comunități locale să plonjeze în Evul Mediu. Nu există bani, dar există bani pentru sponsorizarea băncilor.
2. Cererea solvabilă pentru Prima Casă în format tradițional e pe cale să se epuizeze. De aceea se încearcă oarecum cu disperare atragerea în joc în celor care dețin deja o casă, cu suprafață maximă de 50 de metri, titlul de „Prima Casă” pentru acest program devenind așadar caduc. Rămâne de văzut dacă se vor găsi clienți, având în vedere că trecerea de la o locuință de 50 de metri pătrați la una mai mare înseamnă și cheltuieli de întreținere mărite proporțional. Deci ar trebui să se găsească familii în perioada asta dispuse nu doar să-și asume o rată, ci și o cheltuială la întreținere mai mare.

Eu personal nu mă aștept la nimic de la această nouă variantă a programului Prima Casă. Impactul lui asupra prețurilor va fi cu siguranță nul și piața își va continua evoluția începută în 2008. Problema e că economia României nu are perspective, oamenii nu au joburi, nu există planuri concrete de ieșire din criză. Încă se emigrează masiv, ambasadorul Italiei pomenind de 200.000 de români care s-au stabilit în peninsulă numai în perioada octombrie 2010 - ianuarie 2011 (adică 1% din populația țării). Cuvântul „exod” nu mi se pare suficient de dur pentru a descrie suficient acest fenomen. O soluție pentru România ar fi înflorirea sectorului IMM, dar ținând cont de faptul că românii nu sunt deținători de capital, acest lucru nu e posibil decât printr-o absorbție masivă de fonduri europene sau printr-o politică activă a băncilor de finanțare a start-up-urilor, ca în alte țări, dublate de o relaxare a condițiilor fiscale (relaxarea impozitelor pe profit pentru IMM-uri și relaxarea costurilor unui loc muncă). Dacă românii cu spirit antreprenorial nu sunt ajutați să își înființeze și să demareze o afacere, atunci mă tem că nici măcar Prima Casă 434 nu va reuși să miște ceva pe piața imobiliară.

Prima Casă începe să... culeagă roadele?

Știrea surprinzătoare a zilei de azi ne-o furnizează Financiarul.com: băncile au executat garanții ale statului de 700.000 de euro în cadrul programului Prima Casă (link).

Știrea e surprinzătoare deoarece, până de curând, FNG se jura că totul e ok.

Aparent nu e mult (doar 0,05% din totalul finanțărilor acordate), dar având în vedere că programul ăsta are doar în jur de 18 luni de funcționare efectivă (fiindcă a debutat efectiv în toamna lui 2009) și că modalitățile de acordare a creditelor au fost foarte favorabile pentru clienți, suma e destul de ridicată și programul născocit de Boc & comp. se dovedește nu doar o proptea costisitoare a pieței imobiliare, ci pur și simplu un atentat la stabilitatea financiară a țării.

Pentru că, dincolo de cifrele astea, e clar că există mult gunoi suplimentar ascuns sub preș. Reducerea brutală a plafonului de garantare de la 1 miliard de euro la 200 de milioane nu e altceva decât e un semn de panică a guvernanților, care la un moment dat vor trebui să justifice tăierile efectuate pe spinarea pensionarilor, militarilor șamd. în condițiile în care, iată, are bani de aruncat aiurea. Dacă în 18 luni statul a plătit aiurea 700.000 de euro, cât putem să ne așteptăm că va plăti la 24 de luni? Dar la 30? Sau 36?

Rămâne de văzut ce se va întâmpla după ce Prima Casă de anul acesta își va epuiza firavul plafon de 200 de milioane de euro. Adică foarte curând. Mai mult ca sigur că prețurile pentru anumite tipuri de proprietăți rezidențiale vor fi obligate să o ia iarăși la vale și de data asta numai Dumnezeu va hotărî unde se vor opri.

Când stai cu chirie înseamnă că "pierzi bani"?

Mă mir că e nevoie să mai pun asemenea posturi la 3 ani şi jumătate de la debutul muncii mele educative de pe acest blog. Se pare însă că sunt lucruri pe care, fie criza cât de grea, unii oameni sunt prea proşti să le înţeleagă.

Pentru a vedea în ce situaţie pierdem bani: pe chirie sau pe rata la bancă, este suficient să facem o comparaţie între ele şi să vedem care e mai mare. Dacă rata la bancă e mai mare decât o chirie pentru o locuinţă comparabilă, atunci tot ce dăm în plus la rată sunt bani pe care, în loc să-i economisim pentru noi înşine, îi dăm, ca nişte proşti, băncii. Dacă e pe dos, atunci banii aşa-zis "aruncaţi" sunt banii de pe chirie.

În plus, eu aş mai adăuga un lucru. Ar trebui ca fiecare om cu creierul cât de cât funcţional să ia în calcul un credit imobiliar pe maxim 20 de ani, în aşa fel încât, după ce va termina de plătit locuinţa respectivă, să mai aibă şi altceva de făcut decât să-şi dea comandă de sicriu. Comparativ cu cineva care are credit pe 30 de ani, cineva care se împrumută doar pe 20 de ani poate folosi surplusul de bani rezultat dintr-o perioadă mai scurtă de creditare în diverse feluri utile:

• pentru a-şi asigura o bătrâneţe mai mult decât liniştită;
• pentru a-şi trimite copiii la nişte şcoli mai bune decât astea din România;
• pentru a le lăsa copiilor moştenire şi altceva decât nişte simple betoane;
• pur şi simplu pentru a investi.

Deci, dacă o rată pe 20 de ani este comparabilă cu o chirie în zona în care dorim să ne cumpărăm locuinţa, atunci banii pe chirie reprezintă într-adevăr bani aruncaţi. Dacă, dimpotrivă, rata pe 20 de ani e mai mare decât o asemenea chirie, atunci bancherii zic "săru'mâna" că există pe lumea asta prostănaci dispuşi să le crească lor bonusurile. Surplusul de bani rezultat dintr-o chirie mai mică ar trebui economisit în favoarea noastră şi creditul ar trebui să fie o opţiune de muncă şi viaţă numai atunci când rata pe maxim 20 de ani ar reprezenta un avantaj financiar.

Bonus, via Flavian (atenţie, limbaj licenţios) :

Pe surse: cum arată reforma statului în viziunea PD-L?

Cu ceva timp în urmă mi-a parvenit o chestie distractivă: situaţia politică a deconcentratelor din Bucureşti şi Ilfov. Ca să tăiem scurt discuţiile şi să nu vă daţi aiurea cu presupusul, am aceste informaţii direct de la cineva din PD-L.

Zic "distractivă", pentru că nicăieri nu se vede mai clar discrepanţa dintre ceea ce latră la tembelizor alde Hoară, Tinel Gheorghe, Edmond Tălmăceanu şi toţi ceilalţi lătrăi oranj (fără a-l mai pune la socoteală pe tatăl cu chelie al tuturor) şi ceea ce se întâmplă în realitate cu instituţiile statului. Politizarea e atât de evidentă, încât vă las să vă delectaţi singuri.

- Politizarea deconcentratelor din mun. Bucureşti

- Politizarea deconcentratelor din Ilfov

Nu vă faceţi probleme, eu rămân în continuare optimist. Boc nu e lipit cu super glue de scaunul de premier - şi cel mai bine ştiu asta colegii lui din PD-L.

Cifrele reale din imobiliarul romanesc

Un articol de azi din Curierul Naţional. Merită citit.
Cifrele reale din imobiliarul românesc

Optimism

Bine v-am găsit în 2011!

Ne aflăm, cumva, la antipodul lunii august 2007, când am început să scriu acest blog. Atunci, toată lumea deborda de optimism. De la şoferii de taxi până la primul-ministru, toţi credeau că în viitorul apropiat situaţia personală a fiecăruia se va îmbunătăţi îndoit, împătrit, înmiit.

Acum e exact pe dos. Dacă stai de vorbă cu un câine vagabond sau cu vreun consilier al primului ministru, toţi vor spune că luminiţa de la capătul tunelului nu se vede. Ei bine, eu cred că se înşală.

O vorbă din bătrâni zice să te temi când toată lumea are curaj şi să ai curaj când toată lumea se teme. Mă rog, mai prozaic spus, "să cumperi când toată lumea vinde şi să vinzi când toată lumea cumpără". Sau ceva de genul ăsta.

Există lucruri bune care se petrec chiar acum, sub nasul nostru. Bunăoară, cu fiecare zi care trece, ne apropiem de sfârşitul guvernării Boc. Din vară, cel puţin teoretic, se intră în linie dreaptă. După ce guvernul ăsta de idioţi o să dispară, optimismul va reveni în rândul forţelor productive din ţara asta, începând cu micii antrepenorii şi terminând cu marii investitori.

Preţurile activelor au scăzut şi scad în continuare. E un motiv de optimism. Înseamnă că încet-încet vor reveni în orizontul puterii de cumpărare a marii mase a oamenilor, ceea ce înseamnă că o anumită parte a economiei îşi va putea relua activitatea.

Să vedem şi cum se vor mişca lucrurile în afara României. Nu mă aştept la nimic bun din partea celor două superputeri: SUA şi China, dar nici nu cred că vom asista la vreun dezastru în acest an.

Din partea americanilor, nu mă aştept să aibă probleme cu datoriile (cum zic unii). Aşa cum au tipărit până acum o cantitate imensă de dolari, o pot face şi de acum încolo. Şi părerea mea e că o vor tot face, câtă vreme o să extragem petrol (vreo 40 de ani de acum încolo). Prin 2050 mai vedem ce se va întâmpla cu americanii şi dolarul lor minunat, dar astăzi adevărata problemă în America e şomajul, care se pare că nu va coborî nici la 31 dec. 2011 sub 9%. Însă fiinţa umană e adaptabilă. Dacă s-a obişnuit românul cu România, nu văd de ce nu s-ar obişnui americanul de rând cu un şomaj de 9%. Principalul e ca între 2 joburi să-şi poată cumpăra Ipad-ul preferat...

Chinezii? De ani de zile se aşteaptă ba dezumflarea bulei imobiliare, ba a celei bursiere, ba a economiei chineze în sine. Realitatea e că noi nu înţelegem China şi că în China lucrurile sunt diferite. E comunism (măcar teoretic). Ori, ultima dată când o naţiune comunistă a devenit unul din liderii mondiali, URSS-ul în 1945, şi-a păstrat poziţia timp de câteva decenii. Sincer să fiu, cu importul masiv de tehnologie din ultimii 20 de ani, de fapt prin şparlirea tehnologiilor naţiunilor avansate, chinezii cred că au premisele unui viitor mult mai bun decât al URSS-ului în 1945.

Despre prostiile cu destrămarea zonei euro n-are rost să comentez. Astea sunt petarde lansate de peste ocean.

Mai degrabă vom putea asista la şocuri simbolice din partea unor entităţi de tipul Wikileaks. Acestea însă nu pot fi decât benefice, pentru că adevărul nu poate fi decât benefic.

Aşa că, în lipsa unui posibil şoc extern, nu văd de ce nu am fi optimişti pentru România. Atenţie, sper să nu înţelegeţi din asta că aş fi, asemeni unora, de părere că dacă iese Vestul din criză ieşim şi noi. Nicidecum. Dar sunt de părere că dacă în Occident şi în China nu se va întâmpla ceva rău (un nou Lehman Brothers?) nici noi nu avem de ce să ne temem.

Toată lumea e pesimistă, ceea ce e un semn bun. Poţi cumpăra mai ieftin anumite chestii (nu vă gândiţi la ... imobiliare - de exemplu, dacă eşti şomer, poţi cumpăra mai ieftin servicii de recalificare profesională, sau dacă ai nişte mici economii, poţi cumpăra mai ieftin nişte acţiuni la un fond de investiţii), poţi angaja mai ieftin anumiţi oameni şi, în general, poţi dezvolta mai ieftin anumite produse. Şi iată, la ora asta a mai trecut o zi din penibila guvernare Boc. Cum să nu fii optimist?