Doar o vorbă să-ți mai spun, Manole

Știu că blogul nu mai e activ, dar nu mă pot abține să nu consemnez, pentru eternitate, și chestia asta care sună ca un fel de epilog.

Nu e frumos? Ah, bătrânul Jung și a lui sincronicitate... La 20 de ani de la notițele pe care „conspirativul” Manole le preda cu sârg la Securitate, un alt Manole, la fel de conspirativ, îi avertiza pe toți cei dispuși să-l ia în seamă că bula financiar-imobiliară instrumentată de „realul” Manole nu e chiar o chestie în regulă...

Cum a fost posibil să-mi iau acest pseudonim?

Nu știu. Nu a fost nimic premeditat. A fost primul nume care mi-a venit în minte, și l-am luat. Oare așa se explică și multiplele accesări din rețeaua BNR, vizitatori care veneau cu regularitate pe blog încă de la primele postări și-l citeau cu sfințenie?... Or fi crezut că e șefu'?...

Jung. Sincronicitate. Chiar dacă noi nu ne dăm seama de magic, magicul își dă seama de noi. În fiecare clipă.

Acest blog ia oficial sfârșit aici

Vă mulțumesc. Nu voi uita niciodată ceea ce a însemnat pentru mine acest blog, mai ales în anii săi de aur, când aveam și timp, și dispoziție, să-l întrețin.

De acum intru „oficial” în așa-zisa campanie electorală, în fapt o circotenie în urma căreia la vremuri noi vor fi tot ei. Totuși, eu mi-am făcut datoria și mi-am compus o platformă electorală pe care o puteți citi aici:

goo.gl/mYiFX

E o platformă de stânga - mulți v-ați dat seama încă de la început că sunt un om de stânga, unii chiar m-ați făcut „komunist”, mai ales la început, când erați convinși că „prețurile doar crește”. De acum încolo ne vedem pe Facebook, pe pagina cu titlul „Mai întâi, oamenii!”:

www.facebook.com/mai.intai.oamenii

Asta a fost. Mi-a părut bine că v-am cunoscut și sper că sentimentul a fost reciproc. Și un răspuns pentru Aristotel: da, eu eram. Nu știu cum naiba ai reușit să mă ginești, dar ar trebui să te angajeze SRI-ul pentru abilitățile tale de „scotocitor”.

[Comentariile sunt închise.]

Mult respect, Ionela Danciu!

Constituția României, art. 16.1: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări." [Sssst!... fraierii nu trebuie să știe că legea electorală încalcă flagrant Constituția și este făcută în așa fel încât să permanentizeze la putere actuala clasă politică, descurajând voit participarea partidelor sărace și a candidaților independenți.]

Ionela Danciu este femeia din Aiud care a învins în urmă cu câțiva ani ticăloșia birocrației românești care vroia să-i dea o singură indemnizație de creștere pentru copil, deși ea născuse tripleți. A dat în judecată statul român, s-a luat cu ei de gât și a învins.

Astăzi, femeia s-a declarat învinsă de sistem. De data aceasta a avut de înfruntat un „sistem” mult prea puternic pentru puterile limitate ale unei persoane, oricât de tenace. Unul dintre cele două „partide micuțe” care au încercat s-o sprijine cred că este partidul sub sigla căruia voi candida eu, pentru că în urmă cu vreo trei săptămâni  - înainte să accept eu candidatura - i-am propus personal președintelui să-i contacteze pe Ionela Danciu și pe Adrian Sobaru pentru a-i convinge să candideze sub sigla și cu sprijinul partidului, nu ca independenți.

În imposibilitatea Ionelei Danciu de a-și depune candidatura vedem toată fața hidoasă a „sistemului” creat în ultimii 23 de ani. O democrație de mucava în care tocmai oamenii simpli, alegătorii, sunt împiedicați nu numai să acceadă în parlament, dar nici măcar să participe la o competiție electorală în care să-și expună ideile - bune, proaste, cum or fi ele. Alegătorii sunt simple mașini de vot fără chip, sentimente, rațiune și aspirații. Votul lor mașinal și mecanic e bun doar o dată la patru ani - când nu e fraudat, firește, sau când nu intervine Curtea Constituțională să-l dea peste cap. Din nefericire „sistemul” care nu a produs nimic bun în ultimii 10-15 ani nu ne lasă să sperăm nimic bun nici pentru următorii 10-15 ani dacă nu încercăm să ne opunem și să-l modificăm.

Banii, viața sau mustața!

Constituția României, art. 16.1: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări." [Sssst!... fraierii nu trebuie să știe că legea electorală încalcă flagrant Constituția și este făcută în așa fel încât să permanentizeze la putere actuala clasă politică, descurajând voit participarea partidelor sărace și a candidaților independenți.]

Citiți cu atenție propoziția de mai sus. Cea sub al cărei semn va sta candidatura mea și, indirect, a voastră. Un alt motiv pentru care România și-a format o clasă extractivă de tip neofeudal, care se perpetuează la putere indiferent de sentimentele populației, e acela că din 1990 încoace procesul democratic s-a degradat continuu, ajungându-se ca astăzi clasa politică să fie baricadată în interiorul Casei Poporului, la adăpostul a nenumărate bariere de (falsă) legitimitate.

Să ne gândim un pic la anul 1990. În 1990 puteai înființa un partid cu 251 de semnături și pragul electoral era de 1%. Nu exista nici un fel de condiționare pecuniară a candidaturii. Teoretic, chiar și un boschetar putea să candideze. Era dreptul lui. De-asta trăim într-o democrație.

Încet-încet, gașca de iliescieni și post-iliescieni neo-staliniști și-au dat seama că prea multă democrație, strică. Au urcat pragul electoral la 3% și au condiționat formarea unui partid nou de strângerea a 10.000 de semnături din județe diferite. Condițiile încă erau acceptabile, deși se putea întrevedea dorința oligarhiei neocomuniste de a restrânge dreptul fundamental al celorlalți cetățeni de a participa la viața politică.

Bomboana pe colivă a fost pusă în regimul soft-dictatorial al lui Băsescu. Uninominalul. În prealabil, o nouă lege a partidelor politice (promulgată, dacă țin minte, sub Bombonel) obliga la adunarea a 25.000 de semnături, din minim 21 de județe, și minim 300 în fiecare județ. Altfel zis, dacă vrea cineva să înființeze un partid democrat-agrar al țăranilor din Bărăgan, care să aibă ca prioritate politică strict obiective legate de Bărăgan, nu poate să-l înființeze doar cu adeziuni din satele de câmpie, trebuie să meargă și în Transilvania sau la Iași să adune adeziuni. Ceea ce e o mare cretinătate. Peste această lege a partidelor a venit și uninominalul, care prevede că un candidat independent poate să candideze numai dacă strânge 2.000 de semnături ca deputat, sau 4.000 ca senator, din colegiul în care vrea să candideze, și dacă depune un depozit de 3500 de RON. Depozitul nu i se returnează dacă nu întrunește 20% din voturi! În cazul partidelor mici, candidații sunt scutiți de strângerea semnăturilor, dar banii nu li se returnează dacă partidul nu întrunește 2% din voturi la nivel național! Altfel zis, tu poți să câștigi colegiul tău cu 99%, dar banii nu ți se returnează! Se constituie, pur și simplu, „venituri la bugetul de stat”. Un soi de „taxă pe tupeul de a candida”. Evident, partidelor majore li se returnează acești bani, ceea ce face ca principiul constituțional conform căruia

„Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

să fie egal fix cu zero. Păi cum suntem egali în fața legii dacă ăluia îi dai banii înapoi și mie nu, pe baza unui criteriu complet arbitrar?!

Din cauza asta alegerile sub actuala lege electorală sunt o mascaradă demnă de epoca lui Ceaușescu. Fix o mascaradă. Multe partide mici pur și simplu nu au candidați, nu fiindcă nu ar putea avea, ci fiindcă nu au bani suficienți și le e teamă că vor pierde toți banii. O teamă firească, normală. În caz că vă întrebați, de-asta PNȚ-CD și Forța Civică vor participa sub pălăria ARD. Fiindcă e mai ieftin să aibă 20-30 de candidați proprii sub pălăria uriașă a PDL decât să scoată din buzunar 100-150.000 de RON, bașca alte cheltuieli electorale, și să riște să piardă toți banii. Partidul sub sigla căruia voi candida eu ar putea propune vreo 30 de candidați în toată țara, dar am înțeles că deși mai sunt încă 3 zile pentru înscriere mulți încă se codesc să marce banul. Pentru că vor fi 3500 de RON pierduți. Într-un fel, oamenii și organizațiile locale sunt de înțeles: decât să candideze degeaba mai bine folosesc banii cu alt scop.

Jegos este că USL-ul, în a căror bunăvoință am crezut cu toată sinceritatea, atunci când s-a discutat în primăvară refacerea legii electorale a refăcut numai articolele prin care puteau da la cap PDL-ului. Nu au scos absolut nimic din condițiile restrictive îndreptate împotriva candidaților independenți și a partidelor mici.

Jegos este și faptul că la actuala stare de lucruri s-a ajuns nu numai cu acordul politicienilor, ci și cu acordul, zelul și efortul așa-zisei societăți civile. Acum, unii „civiliști” regretă starea de fapt, își fac autocritica. Păi să și-o facă. E cazul, tovarăși!

Să fim bine înțeleși: e rațional, e de înțeles ca un sistem electoral să dețină câteva bariere prin care aventurierii politici să fie împiedicați să acceadă la putere. Dar la noi, în România, clasa politică a făcut exces de zel și a  ridicat în jurul pozițiilor proprii absolut toate barierele posibile. Mai lipsește să ne interzică formal să candidăm, candidații să fie numiți și acceptați de undeva de la centru, de autoritatea electorală, ca pe timpul lui Ceaușescu, și gata. De exemplu, în Franța sau în Anglia poți forma un partid doar cu 3 (trei) oameni. Dar există uninominal pur (Franța) sau prag electoral și depozit (Anglia). În alte țări partidul se formează mai greu, dar nu există prag electoral și taxă de fraier, sau există prag, fără taxă. Sau există prag electoral ridicat (ca în Germania) dar partidele pot concura pentru o grămadă de alte parlamente (bundestaguri) regionale, cu reguli proprii, posibilitățile de a-ți afirma ideile și capacitățile de administrare a bunului comun fiind multiple. La noi, în România, un partid politic se înființează extraordinar de greu, pragul electoral e uriaș, reprezentarea politică e redusă la parlamentul de la București și se cere și o taxă de fraier, care e contrară Constituției României. Ceea ce se întâmplă aici e scandalos. Perpetuarea acestui scandal e o garanție că lucrurile vor continua prost și în următorii 50 de ani, dacă nu se ia atitudine. Deja au apărut cazuri de baroni locali care nu mai candidează, își trimit copiii să candideze, pentru că ei au stat 3-4 mandate, și e timpul să vină și juniorul la ciolan. Sau candidează tată și fiu, sau soț-soție. Familii de puliticieni care să ne fută nouă viața. Ce facem? Stăm așa, ca tembelii? Suntem noi, sau suntem oi?

Muncă de hârțogăraie

Constituția României, art. 16.1: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări." [Sssst!... fraierii nu trebuie să știe că legea electorală încalcă flagrant Constituția și este făcută în așa fel încât să permanentizeze la putere actuala clasă politică, descurajând voit participarea partidelor sărace și a candidaților independenți.]

Mda. Astăzi, pentru vreo 10 minute, am crezut că măreața mea candidatură va muri din fașă, pentru că studiind toată hârțogăraia care trebuie depusă la „dosarul” candidatului am avut impresia că sunt incompatibil. Deși n-am făcut niciodată politică, nu am mai lucrat... de vreo 12?... 13?... ani într-o instituție a statului, nu am avut legătură cu fonduri PHARE, fonduri UE, draci, laci. Și sunt cu toate impozitele și datoriile către stat la zi, la centimă. Din fericire, după ce am citit o anumită lege am dedus, sper eu, că nu, nu sunt incompatibil.

Prima piedică în calea candidaturii cuiva venit de niciunde, așa, ca mine, e munca de hârțogărie. Păi hai să vedem ce implică munca asta:

1. „Declarația de acceptare” a candidaturii. Aici tre' să dai bună ziua, să zici cine ești, ce lapte ai supt de la mă-ta și CNP-ul din dotare. Ok, să zicem că e de înțeles, deși nu înțeleg ce rost are să-ți declari profesia. Uite... boschetar. A, sau și mai bine, blogger. Sau blogger-boschetar. E ok așa, e o profesie suficient de interesantă pentru dumneavoastră?

2. Urmează partea cea mai mișto, „Declarația de avere”. Băi tâmpiților. Eu sunt candidat, nu sunt persoană într-o funcție publică. Dacă mă alege lumea, atunci devin persoană într-o funcție publică. Ce rost are căutarea în fund, altul decât intimidarea eventualilor candidați?! Pentru că nu am auzit ca declarațiile să devină apoi publice și să poată fi vizualizate de orice cetățean.

Apoi, declarația asta de avere e fix plua și abia acum, pus eu însumi în fața unei asemenea declarații, înțeleg de ce, mai cu hâr, mai cu mâr, majoritatea politicienilor își afișează în general numai averea imobiliară. Mititeii de ei. Pentru că aia e singura care nu poate fi băgată în buzunar sau ascunsă în străinătate. La active financiare, de exemplu, trebuie trecute doar cele de peste 5.000 de euro. Păi stai așa, de ce nu toate?! Uite, eu cu nevastă-mea avem 100.000 de euro împărțiți astfel: fifty-fifty la fiecare, și din ăștia jumi-juma în lei / euro. 24.999 euro și 24.999 euro echiv. lei, în lei. Fiecare dintre noi are 5 depozite în lei și 5 în euro la 5 bănci diferite (nimic deosebit până acum) - păi nu-i așa că nu avem nimic de declarat?! 're-ați ai dracu' de jigodii...

A, și declarația nu zice nimic de banii la purtător. Cheșu', mânca-ți-aș pălăria ta. Altfel zis, nu te împiedică nimeni să scoți din bancă tot ce ai, îi ții o lună în sacoșă, acasă - în caz că îi dă prin cap vreunui isteț să te verifice - apoi, după alegeri îi bagi iar la bancă. Sau, dacă faci o șmenozeală în timpul serviciului, ningun problemo, amigos, zici în următoarea declarație de avere că de fapt erau banii lu' mă-ta și-a lui tactu' și dormeai cu capu' pă ei.

'Re-ați ai dracu' cu democrația voastră închipuită cu tot... și ne mai mirăm că de 20 de ani vedem aceleași mutre acre în politică și, indiferent ce loz tragem, tot... „necâștigător” iese...

3. „Declarația de interese”. Adică, unde lucrezi și ce faci, ce alte interese profesionale și politice ai, dacă ai făcut vreodată business cu statul. Ce?! Băi... neterminaților la cap, repet: momentan sunt candidat, dacă voi fi ales, voi deveni o persoană care va avea un job la stat. Faptul că cereți ditamai cearceaful înainte ca omul să aibă cu adevărat posibilitatea de a fi vinovat nu e altceva decât un act de intimidare banditescă. Niște gangsteri.

În altă ordine de idei: n-am avut niciodată vreun contract cu statul. De când sunt „liber-profesionist” în branșa în care activez, ori de câte ori mi-a venit pe fax o cerere de la o instituție a statului am aruncat-o direct la coș. În primul rând, pentru că eram mefient că e vorba de contracte pe bune și nu cumva mi se cere să fac act de prezență ca să câștige „cine trebuie”; în al doilea rând fiindcă mi-am impus să nu lucrez cu vreo instituție a statului, niciodată, fiindcă ăștia erau mai rău platnici decât imobiliarii (alți clienți pe care nu i-am acceptat niciodată, nici măcar pe mega-balon, în 2007-2008 - în schimb, îmi treceau pragul o grămadă și trebuie să recunosc că dacă nu ar fi fost toate specimenele de agenți iluzionați și iluzorii cunoscute atunci nu aș fi deschis acest blog).

4. „Declarația pe propria răspundere” că nu am colaborat cu Securitatea comunistă. Declarație care, by the way, trebuie depusă de oricine e născut înainte de 1 iulie 1976 (deci orice candidat care avea 13 ani la Rivuluție!). 'Re-ați ai dracului de bagabonți... Voi îmi cereți mie dacă am colaborat cu Securitatea, băi... fețe palide?!

Băi ... ăștia! În 1907, pe 13 decembrie 1918, la Lupeni '29, la Grivița în '33, în războaiele mondiale, în anii '50, în decembrie '89, nu au murit oameni, nu s-au omorât ca tembelii românii între ei - liberali pe socialiști, țărăniști pe comuniști, comuniști pe liberali, legionari pe țărăniști, monarhiști pe legionari, comuniști pe legionari și țărăniști, comuniști pe socialiști și chiar și pe alți comuniști (vezi cazul Lucrețiu Pătrășcanu...) - pentru ca, după 100 de ani de lupte și frământări, în democrația voastră strâmbă să băgați voi și cu acoliții și cu plozii voștri abonați de facto la funcții publice, hârtii de intimidare sub nasul oamenilor liberi! Pentru ca nu care cumva să apară oameni și partide noi, care să vă dea un șut de pe scaunul pe care îl ocupați!

Manole deputat?

Constituția României, art. 16.1: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări." [Sssst!... fraierii nu trebuie să știe că legea electorală încalcă flagrant Constituția și este făcută în așa fel încât să permanentizeze la putere actuala clasă politică, descurajând voit participarea partidelor sărace și a candidaților independenți.]

Ceea ce a făcut USL-ul azi, blocarea cu aroganță a întregului oraș ca să-și lanseze ei candidații lui pește prăjit, e un gest impardonabil, rușinos!

O să iau taurul de coarne și voi candida și eu ca deputat - și nu e o glumă! :) Bine, nu voi avea nici o șansă, fiindcă o voi face sub sigla unui mic partid de stânga care nu știu dacă a avut vreodată mai mult de 0,2% din voturi, dar candidatura mea va fi simbolică. Undeva în sectorul 1 din București. Într-un colegiu. Sincer să fiu, nu știu unde, pentru că n-am știut niciodată cum se împarte sectorul pe colegii. Mă voi dumiri eu.

Avantajul e că spre deosebire de statutul de candidat USL/PDL/PP-DD unde trebuie să-ți cumperi cu bani grei poziția (40-50.000 de euro, din câte am auzit, plus taxa anticonstituțională percepută de AER, plus materialele de campanie pe care ți le finanțezi singur), oamenii ăștia s-au oferit să plătească ei, din puținul lor (sunt, credeți-mă, un partiduleț foarte sărac), o parte din suma necesară înscrierii candidaturii (3500 de RON), doar să mă vadă candidând. O candidatură, repet, simbolică, „un om simplu pentru oameni simpli.” Ok. O accept. Sper, așa mi s-a spus, să fiu coleg de listă cu câțiva alți oameni simpli, dar cunoscuți publicului. Nu dau momentan nume, că nu e nimic sigur, în afară de mine. Rămâne de văzut câți bani se vor găsi pentru a plăti taxa anticonstituțională percepută de AER, pentru că mulți oameni simpli s-ar băga să candideze, dar nu au bani să-și susțină taxa și partidul nu poate disponibiliza decât o sumă foarte, foarte mică de bani, mai ales că mai trebuie să aibă și niște candidați pe ici, colo, prin țară, nu doar la București. Probabil or să fie în total 5-10 candidați la nivel național, adică de vreo 50 de ori mai puțini decât or să aibă bandiții ăștia mari, care își permit să blocheze traficul în mijlocul orașului și să închirieze Parlamentul ca pe terasa lu' mă-sa și lu' tacsu' pentru că vin sociopata de Merkel și cu maoistul de Barroso „în vizită de lucru”.

Habar nu am în ce va consta campania mea, în primul rând fiindcă în timpul zilei muncesc, am treabă, și e de la sine înțeles că spre deosebire de „politicieni” eu n-am timp de idioțenii și deranjat lumea, deci cu siguranță nu îi voi sâcâi pe locuitorii sectorului 1 sunând la ușa lor și dându-le pixuri și pliante (sorry, dar nu sunt nici IKEA, nici de la Martorii lui Iehova) dar știu sigur că mesajul pe care îl voi promova va fi unul pentru mai multă democrație. Suntem, și nu exagerez, ca la 1900 - mai lipsește să li se ia dreptul la vot femeilor, să se revină pe față la votul cenzitar și, ce mai, chiar că ne facem de râs în toată Europa.

Nu se poate să ne mai lăsăm călcați în picioare ca viermii de toți ăștia care poposesc, vremelnic, la putere.

Mai multe amănunte în câteva zile, și mă tem că va trebui și să facem / faceți cunoștință cu mine.

PS. Văd că s-au adunat și mailuri... cu scuzele de rigoare, dar pe mailul făcut pentru acest blog mai intru din an în Paște, fix când mai bag câte un post.

De citit, un studiu interesant

DC News prezintă un studiu interesant elaborat de un anume „Grup de Consolidare Instituțională” de care nu am mai auzit până acum. Studiul e foarte bine făcut și pune multe probleme pe care le-am discutat și noi pe blog în frumoșii ani în care „specialiștii” ziceau că prețurile „doar crește” și numai noi, o mână de oameni rătăciți prin balon, încercam să le demonstrăm contrariul.

Executările silite: timid, timid

Cele mai recente știri arată că mult-lăudatul program Prima Casă a început să accelereze pe zona intrării în default: dacă la începutul verii se vorbea de „numai” 45 de executări silite (în doi ani, dacă am socotit bine), la finalul lui septembrie se ajunsese deja la 109. Suspectă creștere, cu mai mult de 100%, pe parcursul a doar câteva luni. Detalii aici. Cam 4 milioane de euro, eh, o nimica toată. În jur de 2000 de pensii medii pe un an de zile. Țara e bogată, are de unde.

A, ca o paranteză, că tot veni vorba de jaf: eu sunt foarte mulțumit de ceea ce s-a întâmplat la referendum. Slugoiul oligarhiei financiare, Băsescu Traian, a fost pus cu botul pe labe. Dacă stă ca un cadavru la Cotroceni, chiar nu mă deranjează. Să stea.

Cu acest prilej, al actualizării informațiilor despre „performanța” de la Prima Casă, m-am uitat un pic și pe mult lăudatele site-uri de executări silite ale băncilor. Sunt dezamăgit total. Băncile încă se (mai) află abia la începutul procedurilor de valorificare a activelor cu care s-au trezit pe cap. Bun, e de înțeles că nu pot lăsa din prima prețul către fatidicul prag de 10.000 de euro pe care îl invoca Aristotel prin 2007, dar e foarte posibil să se ajungă și acolo cu unele proprietăți pe care nu le vrea nimeni. M-am uitat pe siturile câtorva bănci importante și am găsit aproape 100 de apartamente aflate la executare silită în București. În total or fi vreo 200. Hai, cătinel, cătinel. Câteva, numai din anunț, par într-adevăr la superofertă dar e posibil să fie cazemate, „cotețe”. „Cloace”. Oricum, să nu uităm că asemenea „cloace” se vindeau cu 100.000 de euroi în vremurile bune. Totuși, faptul că nu mai e bancă serioasă care să nu publice anunțurile de licitații arată că treaba e groasă rău și începe să se împută din ce în ce mai tare.

Așteptăm, avem răbdare.

Miza reală a votului din 29 iulie

Pe 29 iulie nu se va vota pro sau contra Băsescu.
Miza reală e mult mai simplă: se va vota pentru încă 2 ani de bâlci sau pentru o guvernare stabilă, care să încerce măcar să ne scoată din rahatul în care ne aflăm. Momentan în pole-position pentru a guverna este, evident, alianța USL, dar asta nu înseamnă că în viitor nu pot ajunge să guverneze doar PNL, sau doar PSD, sau partidul lui Dan Diaconescu, sau Noua Republică, sau alt partid. Important e să avem un guvern funcțional și lăsat să lucreze.
Pe cei care vor să mențină țara într-o stare continuă de asediu, spionită, nevroză, plagiarită, blenoragită și altele asemenea - într-un cuvânt, bâlci - îi invit cu căldură să voteze cu idolul lor, Băsescu.
(Și să nu uite niciodată că poșta va fi luată de Vântu și sarea de Voiculescu, și că USL-ul a făcut în 2 luni mai multe rele decât a făcut Băsescu în 8 ani și că România virează spre Moscova și că vin comuniștii, deci jos comunismul.)
Totuși, celor care încă mai speră că se poate trăi normal în țara asta, celor care nu fac o tragedie în fiecare dimineață din faptul că mai începe o zi de muncă, celor pentru care România mai înseamnă și altceva decât un spațiu de ură, răzbunare și șantaj, le transmit ceea ce am zis pe acest blog dintotdeauna:

JOS BĂSESCU!

Vă rog să veniți pe 29 iulie la referendum și dați-i un șut cu ștampila lui Traian Băsescu. Nu vă lăsați intimidați de valul de lături care se revarsă în aceste zile din gura trompetelor unui regim pe cale de prăbușire. Vom învinge!

Si, cine zicea ca nu se poate?

Salut tuturor, La mulți ani și toate cele, că nu ne-am mai auzit demult. Ia te uită ce frumos arată scăderile astea de cca. 50% pe care le aflăm din Curierul Național:

Variaţie preţ              Mai 2012            Mai 2011          Mai 2010        Mai 2009        Mai 2008
     (euro)                        
Garsoniere                 35.586                36.943              41.101              45.444              76.000
2 camere                    55.350                58.836              67.088            70.263              116.000
3 camere                    77.907                82.506              91.984             97.636              152.000
4 camere                    99.841                98.517               114.140           138.577            192.000

Oare unde or fi vitejii care ziceau că nu se poate? Și, mai nasol e că nu se întrevede fundul sacului. Da' Manole ierea rău când ierea și zicea ce zicea.

The Coles

O poveste interesantă în Ziarul Financiar de azi. Mult mai multe amănunte și comentariile cititorilor pe articolul original din Daily Mail.

Mai știe cineva ceva de Hauge?

Și după cum vă spuneam

Bucureștiul mai are doar 1,62 milioane de locuitori. Detalii complete aici.
Chiar nu trebuia să fii mare filozof ca să-ți dai seama de treaba asta. Noi (adică eu+voi, comentatorii mei deștepți, nu ăia tâmpiți) ziceam chestia asta de ani de zile aici pe blog. Și problema e că la felul în care se prezintă lucrurile va mai urma un deceniu de depopulare. Prin 2022 România o să mai aibă doar 14-15 milioane de locuitori. Soluții pentru impulsionarea demografiei sunt destule, dar în actuala paradigmă economică pur și simplu nu se vrea aplicarea lor.

Șocul vieții lor (despre recensământ)

La București au modificat regula recensământului din mers și acum permit populației să-și descarce singură formularele și să le trimită prin poștă sau să le depună la primăria de sector.

Problema e că până la această dată nu s-au recenzat decât 50% din locuitorii capitalei, ceea ce indică un ritm scăzut de recenzare.

Asta le indică lor. Adică statisticienilor. Care, știm bine, gândesc totul prin prisma ochelarilor de cal ai cifrelor.

Îmi aduc aminte de anumiți comentatori care prin 2007-2008 declarau aici, pe blog, că prețurile la imobiliare „doar crește” pentru că Bucureștiul are de fapt vreo 4 milioane de locuitori și alte hoarde de imigranți stau la porțile capitalei doar, doar, or prinde un loc în mult râvnitul paradis din mijlocul Bărăganului.

Eram alții care încercam să le atragem atenția asupra apartamentelor goale, sau ocupate nu de oameni, ci de firme - deci, nelocuite - vizibile la tot pasul în București, indiferent de cartier. Evident, noi eram cei care fabulam și ei, patrumilioniștii, cei care dețineau adevărul. Pentru că imobiliarele doar creșteau.

Mie așa-zisul ritm scăzut de recenzare de la București îmi indică exact ceea ce ne așteptam cu toții: populația a scăzut și aici, spectaculos. Recenzorii au pornit probabil de la ideea că Bucureștiul are, scriptic, vreo 2,2 milioane de locuitori, așa cum iese extrapolând datele de la evidența populației și cele privind sporul demografic. Momentan ei zic că după 7 zile s-au făcut doar jumătate (deci aproximativ 1,1 milioane). Ceea ce e alarmant de puțin. Ne apropiem de sfârșitul recensământului, ultimele 2-3 zile vor trebui alocate exclusiv corectării datelor, revenirii la domiciliile la care nu a răspuns nimeni etc. Deci, câți locuitori să mai poată fi găsiți de acum încolo? 400.000? 500.000?...

Dintre colegii mei de școală generală și de liceu (în total 80 de colegi), așadar toți bucureșteni, eu am cunoștință de cel puțin 8 (adică 10%) care sunt plecați în străinătate - majoritatea, după 2007. Dar numărul lor real e probabil dublu. Știu că nu trebuie să ne bazăm cunoștințele pe intuițiile noastre, dar eu personal cred că Bucureștiul are, în realitate, același minus de locuitori ca și restul țării: undeva în jur de 20%.

Astfel se și explică așa-zisul ritm scăzut.

La toată lumea cu care am vorbit recenzorii au venit în primele 3-4 zile (la mine au venit chiar de duminică seara). Deci se pare că au fost harnici, s-au mișcat bine. Nu pot fi acuzați de lenevie.

Pentru mulți rezultatele recensământului va fi șocul vieții lor, pentru noi nu va fi decât o confirmare a ceea ce spuneam pe blog de ani de zile. Oricum, să privim și partea plină a paharului: PIB-ul va fi mai mare și, de asemenea, va crește și consumul de săpun și de pastă de dinți pe cap de locuitor.

Amintiri despre Fazaniadă

Mai țineți minte cum, în urmă cu fix 3 ani, când BNR-ul a produs un mini-îngheț al creditării (care s-a suprapus perfect pe criza generată de Lehman Brothers), o grămadă de fazani, fazance și făzănei mai mici s-au grăbit să prindă „ultimul tren al creditării”, adică să ia un credit pe normele vechi? ... pe considerentul că dup'aia n-o să mai prinză și rămâne în chirie o viață de om? ...

Mi-am adus aminte de ei în contextul actualelor discuții care privesc schimbarea normelor de creditare. Ce diferență de atitudine!... Mai să nu-ți vină să crezi că astăzi nu mai e nimeni care să rupă ușa băncilor, disperat că nu mai apucă să ia creditul mult-visat pentru a cumpăra un apartament minuscul cu prețul umflat de 3 ori, la care să plătească o viață întreagă câți bani n-a cheltuit toată familia lui la un loc în tot secolul precedent. Unde or mai fi acei fazani? Ce or mai face ei? Câți or fi ajuns... friptură?

Dacă este blocat creditul în valută

Dacă este blocat creditul în valută, așa cum se tot discută de la o vreme încoace, casele vor fi singurele mărfuri care își vor alinia prețul la creditul în lei. Adică în jos. Restul - mașini, mâncare, electronice, electrocasnice etc. - pot fi luate în spinare și transportate peste graniță, pe piețe mai potente financiar, deci o blocare a robinetului valutar din România nu are de ce să le afecteze prețul. Acum, la nivelul piețelor, piața auto probabil va avea din nou de suferit o vreme, pentru că multe credite pentru achiziții auto încă sunt în valută (de altfel piața auto e euroizată complet, nici măcar la mașinile second-hand prețurile nefiind afișate în lei), dar nu prea mult. Restul mărunțișurilor pe care românul le mai ia pe credit - de la televizoare la mobilă - se iau cu credite de nevoi personale în lei, deci impactul pe restul piețelor va fi minor.

Înăsprirea condițiilor de creditare în valută este, probabil, inevitabilă, pentru că s-a văzut în criza actuală câte belele sistemice a implicat supracreditarea în valută din țările est-europene. Simplul fapt că FMI-ul a ajuns să împrumute România cu 20 de miliarde de dolari ca să se evite probleme financiare majore în Austria și Grecia,  probleme ce ar fi putut da naștere unor efecte neprevăzute în Germania și Franța, arată că Europa nu-și mai permite să trateze cu deferență ceea ce se întâmplă prin aceste părți de lume. Pe de altă parte este absolut absurd ca România să dispună de monedă națională, și să nu poată folosi cel mai simplu mijloc de stimulare a exporturilor - devalorizarea externă - din cauză că și-ar pune în pericol stabilitatea propriei economii. Suntem, ca să zic așa, de râsul curcilor.

Să vedem însă când va deveni efectivă această înăsprire.

Și blondele plânge din imobiliare

Cancan ne prezintă un interesant studiu de caz: o cetățeancă blondă, o anume Rosse Marie Florescu, genul ăla de „păpușă-barbie” pe care îl întâlnești în toate cafenelele din Dorobanți agățată de capătul vreunui pai din care trage cu foc un pic de capuccino ore întregi, vrea să vândă cu 25.000 de euro un teren din Ghimbav pe care l-a cumpărat în urmă cu 3 ani cu 60.000 de euro. Dar are o mică problemă. Între timp terenul a intrat la apă. Vecinii  și-au pus gardurile peste limitele proprii și acum terenul blondei e mai mic decât în acte.

Acum, ce s-a gândit blonda? Să se plângă la primar. Și cum primarul a ridicat în umeri, vrea să ajungă la proces. Toți primarii ridică din umeri în cazuri de genul ăsta, ba mai rău, s-ar putea să fie înțeleși cu „vecinii”.

Cum știu în mod direct ce se întâmplă în cazul unui asemenea proces, exact pe genul ăsta de speță, pot să-i spun blondei-Barbie să se pregătească liniștită pentru înfățișarea din 2015. Sau pentru cea din 2016. Pe acolo. Mai devreme nu va termina cu procesul. Alternativa ar fi să se înțeleagă cu vecinii (adică să renunțe de bunăvoie la cât i-au luat ăia din teren), să treacă repede în actele de la primărie noua suprafață și să vândă repede cât mai prinde și prețul ăsta. A, și până când mai are ce teren să vândă.

A patra Prima Casă, de 4 lei speranță

Pentru ca al n-lea program de tipul Prima Casă să aibă vreun impact în sensul creșterii prețurilor pe sectorul rezidențial, ar mai fi nevoie de (cel puțin) câteva condiții.

1. Să se suprapună pe o perioadă de efervescență economică. Nu avem așa ceva. Chiar și cel mai optimist dintre noi, premierul Boc, vorbește de o posibilă creștere economică anul acesta de numai 1-1,5%.
2. Să se reia angajările. Momentan tot ce e sigur e că scade (ușor) șomajul oficial, în timp ce numărul locurilor de muncă e la minimul ... ultimilor 50 de ani (da, în 1960 erau mai multe joburi în România decât astăzi!).
3. Să mai existe disponibilitate masivă din partea populației pentru a se împrumuta oricum, oricând, indiferent de condiții. Nu e cazul. Românii sunt deja supraîndatorați și în plus o mare parte a veniturilor o cheltuie pe alimente, al căror preț e împins în sus de cea mai mare inflație din ultimii 5 ani. Cererea de credite se află la minimul ultimilor ani.

Cum niciuna din condițiile de mai sus nu e prezentă în piață, e de la sine înțeles că prețurile nu au cum să crească. Mai mult, noua structură a programului Prima Casă pare să transmită următoarele:

1. Guvernanții nu mai sunt dispuși să finanțeze gratis băncile în timp ce pierd puncte electorale. De aceea au invitat băncile să-și asume riscuri, ceea ce, sincer să fiu, nu-i deloc rău, pentru că era inacceptabil ca băncile să facă afaceri cu risc 0 garantate tocmai de cel pe care îl căpușează - statul român, adică noi toți. Într-un comentariu la postul precedent Cezar îmi atrăgea cu superioritate atenția asupra faptului că rata de default de până acum de la Prima Casă e una foarte bună și statul a cheltuit puțini bani (700.000 de euro) în schimbul presupuselor beneficii aduse de acest program. Îi reamintesc că ăia sunt bani publici. Ce s-a întâmplat între timp? Păi, între timp s-a întâmplat un mare cutremur în Japonia, în urma căruia statul român i-a pus pe sinistrați să-și plătească singuri avionul de repatriere, din lipsă de bani. Alaltăieri s-au închis o grămadă de spitale, tot din lipsă de bani, făcând practic ca o mulțime de comunități locale să plonjeze în Evul Mediu. Nu există bani, dar există bani pentru sponsorizarea băncilor.
2. Cererea solvabilă pentru Prima Casă în format tradițional e pe cale să se epuizeze. De aceea se încearcă oarecum cu disperare atragerea în joc în celor care dețin deja o casă, cu suprafață maximă de 50 de metri, titlul de „Prima Casă” pentru acest program devenind așadar caduc. Rămâne de văzut dacă se vor găsi clienți, având în vedere că trecerea de la o locuință de 50 de metri pătrați la una mai mare înseamnă și cheltuieli de întreținere mărite proporțional. Deci ar trebui să se găsească familii în perioada asta dispuse nu doar să-și asume o rată, ci și o cheltuială la întreținere mai mare.

Eu personal nu mă aștept la nimic de la această nouă variantă a programului Prima Casă. Impactul lui asupra prețurilor va fi cu siguranță nul și piața își va continua evoluția începută în 2008. Problema e că economia României nu are perspective, oamenii nu au joburi, nu există planuri concrete de ieșire din criză. Încă se emigrează masiv, ambasadorul Italiei pomenind de 200.000 de români care s-au stabilit în peninsulă numai în perioada octombrie 2010 - ianuarie 2011 (adică 1% din populația țării). Cuvântul „exod” nu mi se pare suficient de dur pentru a descrie suficient acest fenomen. O soluție pentru România ar fi înflorirea sectorului IMM, dar ținând cont de faptul că românii nu sunt deținători de capital, acest lucru nu e posibil decât printr-o absorbție masivă de fonduri europene sau printr-o politică activă a băncilor de finanțare a start-up-urilor, ca în alte țări, dublate de o relaxare a condițiilor fiscale (relaxarea impozitelor pe profit pentru IMM-uri și relaxarea costurilor unui loc muncă). Dacă românii cu spirit antreprenorial nu sunt ajutați să își înființeze și să demareze o afacere, atunci mă tem că nici măcar Prima Casă 434 nu va reuși să miște ceva pe piața imobiliară.

Prima Casă începe să... culeagă roadele?

Știrea surprinzătoare a zilei de azi ne-o furnizează Financiarul.com: băncile au executat garanții ale statului de 700.000 de euro în cadrul programului Prima Casă (link).

Știrea e surprinzătoare deoarece, până de curând, FNG se jura că totul e ok.

Aparent nu e mult (doar 0,05% din totalul finanțărilor acordate), dar având în vedere că programul ăsta are doar în jur de 18 luni de funcționare efectivă (fiindcă a debutat efectiv în toamna lui 2009) și că modalitățile de acordare a creditelor au fost foarte favorabile pentru clienți, suma e destul de ridicată și programul născocit de Boc & comp. se dovedește nu doar o proptea costisitoare a pieței imobiliare, ci pur și simplu un atentat la stabilitatea financiară a țării.

Pentru că, dincolo de cifrele astea, e clar că există mult gunoi suplimentar ascuns sub preș. Reducerea brutală a plafonului de garantare de la 1 miliard de euro la 200 de milioane nu e altceva decât e un semn de panică a guvernanților, care la un moment dat vor trebui să justifice tăierile efectuate pe spinarea pensionarilor, militarilor șamd. în condițiile în care, iată, are bani de aruncat aiurea. Dacă în 18 luni statul a plătit aiurea 700.000 de euro, cât putem să ne așteptăm că va plăti la 24 de luni? Dar la 30? Sau 36?

Rămâne de văzut ce se va întâmpla după ce Prima Casă de anul acesta își va epuiza firavul plafon de 200 de milioane de euro. Adică foarte curând. Mai mult ca sigur că prețurile pentru anumite tipuri de proprietăți rezidențiale vor fi obligate să o ia iarăși la vale și de data asta numai Dumnezeu va hotărî unde se vor opri.

Când stai cu chirie înseamnă că "pierzi bani"?

Mă mir că e nevoie să mai pun asemenea posturi la 3 ani şi jumătate de la debutul muncii mele educative de pe acest blog. Se pare însă că sunt lucruri pe care, fie criza cât de grea, unii oameni sunt prea proşti să le înţeleagă.

Pentru a vedea în ce situaţie pierdem bani: pe chirie sau pe rata la bancă, este suficient să facem o comparaţie între ele şi să vedem care e mai mare. Dacă rata la bancă e mai mare decât o chirie pentru o locuinţă comparabilă, atunci tot ce dăm în plus la rată sunt bani pe care, în loc să-i economisim pentru noi înşine, îi dăm, ca nişte proşti, băncii. Dacă e pe dos, atunci banii aşa-zis "aruncaţi" sunt banii de pe chirie.

În plus, eu aş mai adăuga un lucru. Ar trebui ca fiecare om cu creierul cât de cât funcţional să ia în calcul un credit imobiliar pe maxim 20 de ani, în aşa fel încât, după ce va termina de plătit locuinţa respectivă, să mai aibă şi altceva de făcut decât să-şi dea comandă de sicriu. Comparativ cu cineva care are credit pe 30 de ani, cineva care se împrumută doar pe 20 de ani poate folosi surplusul de bani rezultat dintr-o perioadă mai scurtă de creditare în diverse feluri utile:

• pentru a-şi asigura o bătrâneţe mai mult decât liniştită;
• pentru a-şi trimite copiii la nişte şcoli mai bune decât astea din România;
• pentru a le lăsa copiilor moştenire şi altceva decât nişte simple betoane;
• pur şi simplu pentru a investi.

Deci, dacă o rată pe 20 de ani este comparabilă cu o chirie în zona în care dorim să ne cumpărăm locuinţa, atunci banii pe chirie reprezintă într-adevăr bani aruncaţi. Dacă, dimpotrivă, rata pe 20 de ani e mai mare decât o asemenea chirie, atunci bancherii zic "săru'mâna" că există pe lumea asta prostănaci dispuşi să le crească lor bonusurile. Surplusul de bani rezultat dintr-o chirie mai mică ar trebui economisit în favoarea noastră şi creditul ar trebui să fie o opţiune de muncă şi viaţă numai atunci când rata pe maxim 20 de ani ar reprezenta un avantaj financiar.

Bonus, via Flavian (atenţie, limbaj licenţios) :

Pe surse: cum arată reforma statului în viziunea PD-L?

Cu ceva timp în urmă mi-a parvenit o chestie distractivă: situaţia politică a deconcentratelor din Bucureşti şi Ilfov. Ca să tăiem scurt discuţiile şi să nu vă daţi aiurea cu presupusul, am aceste informaţii direct de la cineva din PD-L.

Zic "distractivă", pentru că nicăieri nu se vede mai clar discrepanţa dintre ceea ce latră la tembelizor alde Hoară, Tinel Gheorghe, Edmond Tălmăceanu şi toţi ceilalţi lătrăi oranj (fără a-l mai pune la socoteală pe tatăl cu chelie al tuturor) şi ceea ce se întâmplă în realitate cu instituţiile statului. Politizarea e atât de evidentă, încât vă las să vă delectaţi singuri.

- Politizarea deconcentratelor din mun. Bucureşti

- Politizarea deconcentratelor din Ilfov

Nu vă faceţi probleme, eu rămân în continuare optimist. Boc nu e lipit cu super glue de scaunul de premier - şi cel mai bine ştiu asta colegii lui din PD-L.