Incultura economică a tinerilor români se vede în uşurinţa cu care solicită credite pe perioade lungi de timp, de 25+ ani. După părerea mea, ţinând cont de nivelul actual al salariilor şi de preţurile de pe piaţa imobiliară asemenea credite nici nu ar trebui să existe în oferta băncilor.
Un lucru e clar: nivelul actual al salariilor nu poate susţine preţurile de pe piaţa imobiliară nici măcar în Bucureşti. Cu un salariu de 1000 de euro si 20.000 de euro la teşcherea ca avans, poţi lua un credit maxim de aproximativ 80-85.000 de euro pe o perioadă de 25-30 ani. Conform preţurilor de pe piaţă, cu banii ăştia îţi cumperi cel mult ceva de 2 camere într-un cartier infect din Bucureşti.
De aceea foarte multe familii tinere fac creditul per familie. Dacă el şi ea au venituri cumulate de 1500-2000 de euro, ceea ce e foarte posibil în Bucureşti, în special în rândul tinerilor care au în jur de 30 de ani, deci au apucat să facă 5-6 ani de carieră, atunci perspectiva unui credit contractat pentru cumpărarea unei locuinţe care costă 100.000+ euro nu mai pare la fel de abracadabrantă. Sunt eligibili.
Tânăra familie e fericită, li se dă cu boabe de orez în cap, pupat toţi piaţa independenţii.
Problema e că realitatea sociologică nu prea susţine asemenea întreprinderi fanteziste, la fel cum cea economică, de exemplu, nu ar putea susţine întreprinderea fantezistă a creării unui combinat de exploatare a planctonului din Dunăre.
În România oamenii se căsătoresc în medie pe la 29 de ani bărbaţii şi 26 femeile. Cum durata medie de viaţă e de 68 de ani la bărbaţi şi 75 la femei, rezultă că un credit luat pe 25, chiar 30 de ani, la comun cu partenerul de viaţă, e o investiţie fezabilă.
Din păcate, vreo 25% din cupluri mai şi divorţează. Unele chiar înainte de a împlini 7 ani, şi majoritatea înainte ca soţii să împlinească 50 de ani. Ceea ce înseamnă că dacă eşti căsătorit/-ă ai 25% şanse ca pe la 49 de ani să redevii singur/-ă. Nu ştiu cum vi se pare vouă cifra, dar mie mi se pare destul de măricică. Şi încă ar trebui să fim fericiţi: în anumite ţări (de exemplu Belgia şi Austria) ale Europei Occidentale, spre ale cărei moravuri ne îndreptăm, 60-70% din cupluri ajung să divorţeze.
În anii 2000-2005, în România au divorţat constant 8-10.000 de cupluri în care soţii aveau amândoi 31-49 de ani şi împărţeau acelaşi palier de vârstă (deci: nu cupluri de genul Iri+Monica, el 49, ea 20, ci cupluri de genul Tanţa+Costel, el 31-35, ea 31-35). Pe palierul de vârstă 25-29 de ani, al primei căsătorii, s-au format, iarăşi constant, circa 20.000 de cupluri.
Rezultă că există şanse destul de mari - între 25 şi 50% - ca un cuplu uniform, care contractează un credit pe o durată mai mare de 20 ani imediat după căsătorie, să ajungă la 55 de ani nu stăpâni pe casa proprie, ci pe drumuri. Mă rog, fiecare pe drumul său.
Desigur, în ipoteza fantezistă că în Bucureşti în următorii 20 de ani nu vor exista crize economice şi salariul mediu va ajunge la 2000 de euro, astfel încât orice funcţionară pe care o părăseşte bărbatul să se poată bucura singură de locuinţa în care va fi stat o viaţă, nimeni nu are de ce să-şi facă griji.
E foarte bine că unii sinucigaşi compară Bucureştiul cu Londra şi zic că preţurile de aici "încă nu au ajuns" ca acolo, deci hai să dăm năvală, dar trebuie să ţină cont de faptul că salariul mediu actual în Bucureşti (500 E) e de vreo... 7 ori mai mic decât salariul mediu de la Londra. Şi pentru informarea acestor oameni ar trebui să se ştie că sunt regiuni întregi în Anglia în care salariul mediu e de 2 ori mai mic decât la Londra deşi oamenii de acolo au început cursa de urmărire nu de 7 ani, ca noi, ci de câteva sute de ani. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: pentru că Londra e... Londra. La Londra casele au preţul pe care îl au pentru că oportunităţile pe care le găseşti în oraşul ăla nu le vei găsi la Bucureşti. Nici acum, nici peste 50 de ani!
A doua problemă e că în România se întâmplă să moară anual aprox. 20.000 de oameni aflaţi "în floarea vârstei", adică între 30-49 de ani. Procentul reprezintă cca. 0.3% din totalul populaţiei de aceasta vârstă. Dacă ne uităm doar la generaţia actuală de 30-34 de ani (deci născuţii în perioada 1973-1977), şi facem o mică socoteală, înseamnă că din cca. 1 milion de români care au acum această vârstă cam 45.000 nu vor mai apuca vârsta de 45 de ani. Asta înseamnă 4,5%. Ceea ce ne duce la concluzia că din totalul creditelor cu durată foarte mare acordate familiei, nu individului, circa 4,5% sunt din start, adică din cauze naturale, neperformante. Pentru bănci e o cantitate neglijabilă deoarece pierderea va fi acoperită de restul de 94.5%. Câţi, însă, din cei care se împrumută se gândesc că riscul acesta aparent infim ar putea să dea peste ei şi peste familia lor?
Viitorul pare neguros fiindcă România nu s-a mai confruntat niciodată cu asemenea probleme. Alţii, însă, au făcut-o şi experienţa lor ne transmite un singur lucru: suntem prinşi într-un balon imobiliar.
Sursa: www.INSSE.ro, secţiunea "Populaţia".
Postări
