Cei 2 poli de sărăcie ai României. De la ţară la precaritatea de piaţă

Discuţiile stârnite ieri de faptul că îndrăzneam să văd şi ceva bun în impozitul forfetar propus de Pogea mă obligă să fac unele precizări în sprijinul ideii că un asemenea impozit este mai mult decât benefic pentru pieţele româneşti deoarece obligă capitalul românesc să se închege, să se disciplineze şi să iasă din "precaritatea de piaţă".

--

La ora actuală există 2 poli majori de precaritate şi sărăcie în România. Unul este mediul rural, celălalt mediul antreprenorial.

Mediul rural a fost cu îndârjire batjocorit şi călcat în picioare în ultimii 20 de ani, ţăranii fiind băgaţi în seamă doar atunci când se mai organizează vreo votare. Statul post-comunist este primul stat românesc care a abdicat de la misiunea civilizatoare care se întinsese neîntrerupt de la 1859 până în 1989. Începând cu reformele lui Cuza şi terminând cu urbanizarea în ritm forţat făcută de comunişti, România a căutat neîncetat să îmbunătăţească starea de fapt a ţărănimii, să crească gradul de urbanizare a locuitorilor săi şi să reducă dependenţa de munca agricolă. Conform datelor INSSE între 1930 şi 1989, deci în mai puţin de 60 de ani, gradul de populaţie urbană a crescut de la 21,4% la 53,2%. Saltul cel mare a fost realizat de comunişti, care au reuşit să crească populaţia urbană cu peste 2 milioane de oameni pe deceniu. Anul 1989 găseşte România cu un raport urban-rural de 54,3%-45,7%. De atunci, raportul a rămas aproape neschimbat. Mai mult, în termeni absoluţi populaţia urbană a regresat cu aproape 1 milion de oameni.

Cea mai sinistră minciună perpetuată de guvernele de după 1990 este cea privind şomajul la sate. Întotdeauna ţăranii în putere, şomeri, de la sate, au fost numiţi "lucrători în agricultură", "lucrători familiali neremuneraţi" sau "lucrători pe cont propriu". Că termenul mai potrivit era cel de "şomer" s-a văzut în ultimii 4-5 ani când, odată cu procesul de integrare europeană, acestor dezmoşteniţi ai soartei nu le-a fost ruşine să plece cu milioanele în Italia şi Spania unde s-au angajat în domenii al naibii de non-agricole, cum ar fi construcţiile. La fel s-a întâmplat şi în interiorul ţării, unde boom-ul din construcţii a fost susţinut cu muncitori aduşi de multe ori direct de la ţară. Aceste fenomene arată că oamenii în putere de la ţară sunt de fapt şomeri în toată regula, ceea ce înseamnă că şomajul nu a coborât niciodată în România în ultimii 10 ani sub 20-25%, în ciuda raportărilor fanteziste făcute de ANOFM.

Pur şi simplu statul român de după 1990, după ce că la început nu a făcut nimic pentru ridicarea nivelului de viaţă în mediul rural, în ultimii 5-6 ani a externalizat această problemă pasând-o total în spatele Italiei, al Spaniei şi al investitorilor imobiliari din România. Rezultatul? Un sat românesc cu mai puţine perspective ca la 1859. Şi iată cum se dezvoltă un pol de precaritate şi sărăcie.

De aceea sunt de acord că este absurd ca impozitul forfetar să se aplice cuiva care face, să zicem, comerţ la sate. Antreprenorul care aprovizionează satul cu săpun, hârtie igienică, detergent şi alte lucruri de strictă necesitate pentru un trai decent în secolul XXI ar trebui, dimpotrivă, subvenţionat de stat ca să facă asta, câtă vreme statul nu a ajutat satul românesc cu nimic în ultimii 20 de ani.

Cred sincer că un comerciant din mediul rural ar avea probleme majore în a plăti statului 6.500 de lei pe an. Chiar şi unul care are un magazin de materiale de construcţii sau cine ştie ce alt magazin mai răsărit.

Celălalt pol de precaritate şi sărăcie al României e mediul antreprenorial. Ştim prea bine că economia de piaţă s-a dezvoltat imediat după '90 în România sub semnul micii buticăreli, al hulitelor tarabe, ceea ce i-a ajutat pe mulţi să treacă peste criza din anii '90, dar ştim prea bine, de asemenea, că o tarabă nici nu te face bogat, nici nu îţi crează perspective deosebite de viaţă. N-are niciun rost să insist pe ideea asta, dar cred că avem cu toţii exemple de tarabagii care nu sunt deloc bogaţi, ba dimpotrivă. Şi după 2000 guvernanţii au continuat cu ideea greşită că o economie sănătoasă de piaţă începe cu taraba, că taraba dezvoltă chipurile spiritul antreprenorial. O prostie. E adevărat, fără îndoială, că înveţi să tai facturi şi chitanţe, să ţii un buget de venituri şi cheltuieli, să faci aprovizionare şi să ţii gestiune, nimeni nu neagă asta. Dar asta te califică cel mult la un post de administrator de firmă. Spiritul antreprenorial înseamnă mult mai mult, înseamnă să ai perspectiva a ceea ce faci, să ai viziunea unui brand valoros pe care să-l iei de la 0 şi să-l vinzi după un număr de ani sau să-l laşi moştenire copiilor tăi, nu se limitează în niciun caz doar la ţinerea unei prăvălii sau a unui serviciu.

Oricum, e bine şi aşa, e bine că poate românul să-şi facă prăvălie la orice oră din zi şi din noapte. Din disperarea de a nu mai avea grijă de proprii cetăţeni, statul român le-a facilitat oamenilor, trebuie să recunoaştem, procesul de deschidere a unei afaceri. Nu contează că majoritatea covârşitoare a românilor nu înţeleg nimic dintr-o afacere pentru că educaţia din şcoala românească e de aşa natură că nu conţine nimic antreprenorial în ea. Nu contează că multe afaceri au nişte venituri ridicol de mici care nu pot susţine pe termen lung, obiectiv vorbind, o întreprindere viabilă. Guvernanţii au fost foarte mulţumiţi că în schimbul unui bilet ieftin - 200 de RON capitalul social - oricine poate deschide aproape orice afacere în România (mai puţin bănci, societăţi de asigurări, IFN-uri şi alte câteva tipuri de afaceri care ar fi chiar culmea să se poată deschide cu 200 de RON) şi statul îşi ia de pe cap problema şomajului.

Din păcate permisivitatea cu care se poate intra pe orice piaţă în România, permisivitate care în esenţa ei este un lucru bun, are şi câteva efecte perverse care nu au fost prevăzute de nimeni:

• cel mai important dintre ele: pieţele se fragmentează şi productivitatea scade (sau rămâne scăzută); ne plângem de productivitatea scăzută a firmelor româneşti, dar se uită că productivitatea este cu atât mai crescută cu cât firmele sunt mai puternice, nu mai debile; într-o firmă mare productivitatea per capita e mai mare decât într-o firmă mică, uneori şi în raport de 3:1, pentru că firma mare are acces la lucrări, sau poate genera vânzări, mult mai mari decât firma mică;
  
• indisciplina muncii: în Franţa (că tot ne comparam ieri cu Franţa) există 800.000 de firme la o masă de cca. 22,2 milioane salariaţi (puteţi consulta datele pe INSEE-ul francez). Deci un raport patroni:angajaţi de 1:27,75 (presupunând greşit, dar de dragul demonstraţiei, că 1 patron are doar 1 firmă). În România există 600.000 de firme la cca. 4,8 milioane salariaţi, deci un raport de 1:8. S-avem pardon, dar într-o ţară în care, după cum spunea Caragiale, toată lumea se vrea "bursier, rentier sau funcţionar public", atâta spirit antreprenorial ascunde ceva în neregulă. Iar în neregulă ştim cu toţii ce este: mediul antreprenorial românesc e de fapt o sursă crasă de precaritate. Firmele româneşti nu reuşesc propriu-zis să creeze locuri de muncă, ci câteva locuri de muncă, de regulă pentru patron şi 2-3 cunoştinţe de-ale sale; firmele româneşti nu reuşesc să le asigure proprietarilor un trai îndestulător, ci unul demn de un salariat cu (cel mult) salariul minim al cuiva integrat într-o economie occidentală; disciplina muncii e joasă că deh, dacă toată lumea e patron sau rudă/prieten cu patronul, trageţi dvs. consecinţele logice ale acestui fapt; etc. Şi toate aceste lucruri rezultă ca urmare a faptului că, deşi suntem puţini care muncim, suntem atât de mulţi care ne jucăm de-a patronii.

Statul a preferat aşadar să permită crearea stahanovistă de firme şi firmuliţe, de către oricine, oricum, pe temeiul faptului că firmele astea, cum necum, tot vor crea 2-3 locuri de muncă. Nu contează cât de precare sunt aceste locuri de muncă; nu contează că statul nu câştigă de pe urma lor decât un mărunt impozit pe salariu şi nimic altceva (pentru că "firmele" respective sunt varză la nivel de productivitate şi profit); sunt şi ele acolo! Să fie! Ei, acum statul nostru are o problemă. 6 luni de criză - pentru că, hai s-o recunoaştem cinstit, deşi semne de criză au apărut în anumite industrii, cum ar fi imobiliarele, încă din primăvara lui 2008, în România criza a izbucnit cu adevărat abia din octombrie 2008 - aşadar, 6 luni de criză, doar 6 luni de criză, ne-au relevat un fapt aparent incredibil: economia care duduia, de fapt cade din picioare! E vai de capul ei! Locurile de muncă se volatilizează pe zi ce trece pentru că multe nici nu au existat vreodată cu adevărat, fiind mici învârteli şi şmecherii şi fiţe de pseudo-patroni. Iar veniturile la buget scad văzând cu ochii pentru că pe 90% din firmele astea existente în România de fapt le suflă vântul ca pe nişte frunze.

Punând alături ascunderea şomajului rural cu nerecunoaşterea precarităţii mediului de afaceri, precaritate pe care aş numi-o: "precaritate de piaţă", voila România - ţară europeană. Totul sună bine pe hârtie.

Ceea ce nu vrea multă lume să înţeleagă e că, atâta vreme cât vom persista în fragmentare şi indisciplină, vom persista în precaritate. Gunoiul nu poate fi ascuns la infinit sub preşul de la prag pentru că începe să pută, cum se şi întâmplă, de altfel, acum. Fragmentarea şi indisciplina nu ajută cu nimic spiritul antreprenorial românesc, la fel cum antrenamentele de box la sala din puşcărie nu te transformă automat în Mike Tyson, ci întreţine o serie de fiţe şi şmecherii, fiind totodată şi o modalitate perversă prin care capitalul românesc este menţinut într-o stare de impotenţă comparativ cu capitalul străin care se poate aşeza aici oricând, oricum, fără oprelişte şi în orice domeniu.

Sunt, fireşte, de acord cu ideea că statul nu trebuie să gâtuie afacerile private; dar nu sunt de acord ca statul să perpetueze la nesfârşit condiţiile menţinerii artificiale în viaţă a unor pseudo-afaceri, de exemplu: intrarea lejeră pe piaţă dublată de o perpetuă impozitare laxă. În felul ăsta se persistă în starea de precaritate şi consecinţa imediată dar şi pe termen lung e că rămânem minge de fotbal în picioarele străinilor şi ne şi amăgim că "economia duduie" ori de câte ori se întâmplă ca vântul să mai bată şi pe strada noastră.

Statul poate inventa o modalitate simplă de sprijin al start-up-urilor, cum ar fi scutirea de impozitul forfetar pentru primele 12 luni de funcţionare. După aceea impozitul forfetar se bugetează şi cu asta, basta. Într-un an de zile antreprenorul are suficient timp la dispoziţie pentru a decide dacă afacerea rentează, dacă e promiţătoare etc. sau dimpotrivă, dacă e o porcărie şi trebuie închisă. Nu e nevoie să ne crizăm că statul ne cere o minimă contribuţie.

De altfel, lui Pogea îi va fi greu să justifice de ce ar vrea statul să impoziteze forfetar o firmă înfiinţată în luna octombrie a anului, care poate nici nu s-a aşezat bine în birouri. Aşa ceva sună a taxă de protecţie mafiotă dar penibilul situaţiei poate fi evitat cu un asemenea amendament care să vină în sprijinul start-up-urilor.

Neimpozitarea comerţului la sate şi 12 luni de graţie pentru start-up-uri ar putea fi două soluţii care ar atenua din efectele nefaste ale impozitării forfetare. Nu e treaba noastră să gândim soluţii, dar nici nu putem să ne facem că nu observăm problema majoră: statul român e debil şi riscă să devină şi mai debil. Are nevoie de bani. Este rezultatul a 20 de ani de precaritate de piaţă. Ce facem? Ce ne aşteaptă? Ce vrem să ne aştepte? Încă 20 de ani de precaritate de piaţă?