vineri, 9 noiembrie 2012

Acest blog ia oficial sfârșit aici

Vă mulțumesc. Nu voi uita niciodată ceea ce a însemnat pentru mine acest blog, mai ales în anii săi de aur, când aveam și timp, și dispoziție, să-l întrețin.


De acum intru „oficial” în așa-zisa campanie electorală, în fapt o circotenie în urma căreia la vremuri noi vor fi tot ei. Totuși, eu mi-am făcut datoria și mi-am compus o platformă electorală pe care o puteți citi aici:


E o platformă de stânga - mulți v-ați dat seama încă de la început că sunt un om de stânga, unii chiar m-ați făcut „komunist”, mai ales la început, când erați convinși că „prețurile doar crește”. De acum încolo ne vedem pe Facebook, pe pagina cu titlul „Mai întâi, oamenii!”:


Asta a fost. Mi-a părut bine că v-am cunoscut și sper că sentimentul a fost reciproc. Și un răspuns pentru Aristotel: da, eu eram. Nu știu cum naiba ai reușit să mă ginești, dar ar trebui să te angajeze SRI-ul pentru abilitățile tale de „scotocitor”.

[Comentariile sunt închise.]

luni, 29 octombrie 2012

Mult respect, Ionela Danciu!

Constituția României, art. 16.1:

"Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice,
fără privilegii și fără discriminări."


[Sssst!... fraierii nu trebuie să știe că legea electorală încalcă flagrant Constituția
și este făcută în așa fel încât să permanentizeze la putere actuala clasă politică,
descurajând voit participarea partidelor sărace și a candidaților independenți.]

Ionela Danciu este femeia din Aiud care a învins în urmă cu câțiva ani ticăloșia birocrației românești care vroia să-i dea o singură indemnizație de creștere pentru copil, deși ea născuse tripleți. A dat în judecată statul român, s-a luat cu ei de gât și a învins.

Astăzi, femeia s-a declarat învinsă de sistem. De data aceasta a avut de înfruntat un „sistem” mult prea puternic pentru puterile limitate ale unei persoane, oricât de tenace. Unul dintre cele două „partide micuțe” care au încercat s-o sprijine cred că este partidul sub sigla căruia voi candida eu, pentru că în urmă cu vreo trei săptămâni  - înainte să accept eu candidatura - i-am propus personal președintelui să-i contacteze pe Ionela Danciu și pe Adrian Sobaru pentru a-i convinge să candideze sub sigla și cu sprijinul partidului, nu ca independenți.

În imposibilitatea Ionelei Danciu de a-și depune candidatura vedem toată fața hidoasă a „sistemului” creat în ultimii 23 de ani. O democrație de mucava în care tocmai oamenii simpli, alegătorii, sunt împiedicați nu numai să acceadă în parlament, dar nici măcar să participe la o competiție electorală în care să-și expună ideile - bune, proaste, cum or fi ele. Alegătorii sunt simple mașini de vot fără chip, sentimente, rațiune și aspirații. Votul lor mașinal și mecanic e bun doar o dată la patru ani - când nu e fraudat, firește, sau când nu intervine Curtea Constituțională să-l dea peste cap. Din nefericire „sistemul” care nu a produs nimic bun în ultimii 10-15 ani nu ne lasă să sperăm nimic bun nici pentru următorii 10-15 ani dacă nu încercăm să ne opunem și să-l modificăm.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Banii, viața sau mustața!

Constituția României, art. 16.1:

"Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice,
fără privilegii și fără discriminări."


[Sssst!... fraierii nu trebuie să știe că legea electorală încalcă flagrant Constituția
și este făcută în așa fel încât să permanentizeze la putere actuala clasă politică,
descurajând voit participarea partidelor sărace și a candidaților independenți.]

Citiți cu atenție propoziția de mai sus. Cea sub al cărei semn va sta candidatura mea și, indirect, a voastră. Un alt motiv pentru care România și-a format o clasă extractivă de tip neofeudal, care se perpetuează la putere indiferent de sentimentele populației, e acela că din 1990 încoace procesul democratic s-a degradat continuu, ajungându-se ca astăzi clasa politică să fie baricadată în interiorul Casei Poporului, la adăpostul a nenumărate bariere de (falsă) legitimitate.

Să ne gândim un pic la anul 1990. În 1990 puteai înființa un partid cu 251 de semnături și pragul electoral era de 1%. Nu exista nici un fel de condiționare pecuniară a candidaturii. Teoretic, chiar și un boschetar putea să candideze. Era dreptul lui. De-asta trăim într-o democrație.

Încet-încet, gașca de iliescieni și post-iliescieni neo-staliniști și-au dat seama că prea multă democrație, strică. Au urcat pragul electoral la 3% și au condiționat formarea unui partid nou de strângerea a 10.000 de semnături din județe diferite. Condițiile încă erau acceptabile, deși se putea întrevedea dorința oligarhiei neocomuniste de a restrânge dreptul fundamental al celorlalți cetățeni de a participa la viața politică.

Bomboana pe colivă a fost pusă în regimul soft-dictatorial al lui Băsescu. Uninominalul. În prealabil, o nouă lege a partidelor politice (promulgată, dacă țin minte, sub Bombonel) obliga la adunarea a 25.000 de semnături, din minim 21 de județe, și minim 300 în fiecare județ. Altfel zis, dacă vrea cineva să înființeze un partid democrat-agrar al țăranilor din Bărăgan, care să aibă ca prioritate politică strict obiective legate de Bărăgan, nu poate să-l înființeze doar cu adeziuni din satele de câmpie, trebuie să meargă și în Transilvania sau la Iași să adune adeziuni. Ceea ce e o mare cretinătate. Peste această lege a partidelor a venit și uninominalul, care prevede că un candidat independent poate să candideze numai dacă strânge 2.000 de semnături ca deputat, sau 4.000 ca senator, din colegiul în care vrea să candideze, și dacă depune un depozit de 3500 de RON. Depozitul nu i se returnează dacă nu întrunește 20% din voturi! În cazul partidelor mici, candidații sunt scutiți de strângerea semnăturilor, dar banii nu li se returnează dacă partidul nu întrunește 2% din voturi la nivel național! Altfel zis, tu poți să câștigi colegiul tău cu 99%, dar banii nu ți se returnează! Se constituie, pur și simplu, „venituri la bugetul de stat”. Un soi de „taxă pe tupeul de a candida”. Evident, partidelor majore li se returnează acești bani, ceea ce face ca principiul constituțional conform căruia

„Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

să fie egal fix cu zero. Păi cum suntem egali în fața legii dacă ăluia îi dai banii înapoi și mie nu, pe baza unui criteriu complet arbitrar?!

Din cauza asta alegerile sub actuala lege electorală sunt o mascaradă demnă de epoca lui Ceaușescu. Fix o mascaradă. Multe partide mici pur și simplu nu au candidați, nu fiindcă nu ar putea avea, ci fiindcă nu au bani suficienți și le e teamă că vor pierde toți banii. O teamă firească, normală. În caz că vă întrebați, de-asta PNȚ-CD și Forța Civică vor participa sub pălăria ARD. Fiindcă e mai ieftin să aibă 20-30 de candidați proprii sub pălăria uriașă a PDL decât să scoată din buzunar 100-150.000 de RON, bașca alte cheltuieli electorale, și să riște să piardă toți banii. Partidul sub sigla căruia voi candida eu ar putea propune vreo 30 de candidați în toată țara, dar am înțeles că deși mai sunt încă 3 zile pentru înscriere mulți încă se codesc să marce banul. Pentru că vor fi 3500 de RON pierduți. Într-un fel, oamenii și organizațiile locale sunt de înțeles: decât să candideze degeaba mai bine folosesc banii cu alt scop.

Jegos este că USL-ul, în a căror bunăvoință am crezut cu toată sinceritatea, atunci când s-a discutat în primăvară refacerea legii electorale a refăcut numai articolele prin care puteau da la cap PDL-ului. Nu au scos absolut nimic din condițiile restrictive îndreptate împotriva candidaților independenți și a partidelor mici.

Jegos este și faptul că la actuala stare de lucruri s-a ajuns nu numai cu acordul politicienilor, ci și cu acordul, zelul și efortul așa-zisei societăți civile. Acum, unii „civiliști” regretă starea de fapt, își fac autocritica. Păi să și-o facă. E cazul, tovarăși!

Să fim bine înțeleși: e rațional, e de înțeles ca un sistem electoral să dețină câteva bariere prin care aventurierii politici să fie împiedicați să acceadă la putere. Dar la noi, în România, clasa politică a făcut exces de zel și a  ridicat în jurul pozițiilor proprii absolut toate barierele posibile. Mai lipsește să ne interzică formal să candidăm, candidații să fie numiți și acceptați de undeva de la centru, de autoritatea electorală, ca pe timpul lui Ceaușescu, și gata. De exemplu, în Franța sau în Anglia poți forma un partid doar cu 3 (trei) oameni. Dar există uninominal pur (Franța) sau prag electoral și depozit (Anglia). În alte țări partidul se formează mai greu, dar nu există prag electoral și taxă de fraier, sau există prag, fără taxă. Sau există prag electoral ridicat (ca în Germania) dar partidele pot concura pentru o grămadă de alte parlamente (bundestaguri) regionale, cu reguli proprii, posibilitățile de a-ți afirma ideile și capacitățile de administrare a bunului comun fiind multiple. La noi, în România, un partid politic se înființează extraordinar de greu, pragul electoral e uriaș, reprezentarea politică e redusă la parlamentul de la București și se cere și o taxă de fraier, care e contrară Constituției României. Ceea ce se întâmplă aici e scandalos. Perpetuarea acestui scandal e o garanție că lucrurile vor continua prost și în următorii 50 de ani, dacă nu se ia atitudine. Deja au apărut cazuri de baroni locali care nu mai candidează, își trimit copiii să candideze, pentru că ei au stat 3-4 mandate, și e timpul să vină și juniorul la ciolan. Sau candidează tată și fiu, sau soț-soție. Familii de puliticieni care să ne fută nouă viața. Ce facem? Stăm așa, ca tembelii? Suntem noi, sau suntem oi?

duminică, 21 octombrie 2012

Muncă de hârțogăraie

Constituția României, art. 16.1:

"Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice,
fără privilegii și fără discriminări."


[Sssst!... fraierii nu trebuie să știe că legea electorală încalcă flagrant Constituția
și este făcută în așa fel încât să permanentizeze la putere actuala clasă politică,
descurajând voit participarea partidelor sărace și a candidaților independenți.]

Mda. Astăzi, pentru vreo 10 minute, am crezut că măreața mea candidatură va muri din fașă, pentru că studiind toată hârțogăraia care trebuie depusă la „dosarul” candidatului am avut impresia că sunt incompatibil. Deși n-am făcut niciodată politică, nu am mai lucrat... de vreo 12?... 13?... ani într-o instituție a statului, nu am avut legătură cu fonduri PHARE, fonduri UE, draci, laci. Și sunt cu toate impozitele și datoriile către stat la zi, la centimă. Din fericire, după ce am citit o anumită lege am dedus, sper eu, că nu, nu sunt incompatibil.

Prima piedică în calea candidaturii cuiva venit de niciunde, așa, ca mine, e munca de hârțogărie. Păi hai să vedem ce implică munca asta:

1. „Declarația de acceptare” a candidaturii. Aici tre' să dai bună ziua, să zici cine ești, ce lapte ai supt de la mă-ta și CNP-ul din dotare. Ok, să zicem că e de înțeles, deși nu înțeleg ce rost are să-ți declari profesia. Uite... boschetar. A, sau și mai bine, blogger. Sau blogger-boschetar. E ok așa, e o profesie suficient de interesantă pentru dumneavoastră?

2. Urmează partea cea mai mișto, „Declarația de avere”. Băi tâmpiților. Eu sunt candidat, nu sunt persoană într-o funcție publică. Dacă mă alege lumea, atunci devin persoană într-o funcție publică. Ce rost are căutarea în fund, altul decât intimidarea eventualilor candidați?! Pentru că nu am auzit ca declarațiile să devină apoi publice și să poată fi vizualizate de orice cetățean.

Apoi, declarația asta de avere e fix plua și abia acum, pus eu însumi în fața unei asemenea declarații, înțeleg de ce, mai cu hâr, mai cu mâr, majoritatea politicienilor își afișează în general numai averea imobiliară. Mititeii de ei. Pentru că aia e singura care nu poate fi băgată în buzunar sau ascunsă în străinătate. La active financiare, de exemplu, trebuie trecute doar cele de peste 5.000 de euro. Păi stai așa, de ce nu toate?! Uite, eu cu nevastă-mea avem 100.000 de euro împărțiți astfel: fifty-fifty la fiecare, și din ăștia jumi-juma în lei / euro. 24.999 euro și 24.999 euro echiv. lei, în lei. Fiecare dintre noi are 5 depozite în lei și 5 în euro la 5 bănci diferite (nimic deosebit până acum) - păi nu-i așa că nu avem nimic de declarat?! 're-ați ai dracu' de jigodii...

A, și declarația nu zice nimic de banii la purtător. Cheșu', mânca-ți-aș pălăria ta. Altfel zis, nu te împiedică nimeni să scoți din bancă tot ce ai, îi ții o lună în sacoșă, acasă - în caz că îi dă prin cap vreunui isteț să te verifice - apoi, după alegeri îi bagi iar la bancă. Sau, dacă faci o șmenozeală în timpul serviciului, ningun problemo, amigos, zici în următoarea declarație de avere că de fapt erau banii lu' mă-ta și-a lui tactu' și dormeai cu capu' pă ei.

'Re-ați ai dracu' cu democrația voastră închipuită cu tot... și ne mai mirăm că de 20 de ani vedem aceleași mutre acre în politică și, indiferent ce loz tragem, tot... „necâștigător” iese...

3. „Declarația de interese”. Adică, unde lucrezi și ce faci, ce alte interese profesionale și politice ai, dacă ai făcut vreodată business cu statul. Ce?! Băi... neterminaților la cap, repet: momentan sunt candidat, dacă voi fi ales, voi deveni o persoană care va avea un job la stat. Faptul că cereți ditamai cearceaful înainte ca omul să aibă cu adevărat posibilitatea de a fi vinovat nu e altceva decât un act de intimidare banditescă. Niște gangsteri.

În altă ordine de idei: n-am avut niciodată vreun contract cu statul. De când sunt „liber-profesionist” în branșa în care activez, ori de câte ori mi-a venit pe fax o cerere de la o instituție a statului am aruncat-o direct la coș. În primul rând, pentru că eram mefient că e vorba de contracte pe bune și nu cumva mi se cere să fac act de prezență ca să câștige „cine trebuie”; în al doilea rând fiindcă mi-am impus să nu lucrez cu vreo instituție a statului, niciodată, fiindcă ăștia erau mai rău platnici decât imobiliarii (alți clienți pe care nu i-am acceptat niciodată, nici măcar pe mega-balon, în 2007-2008 - în schimb, îmi treceau pragul o grămadă și trebuie să recunosc că dacă nu ar fi fost toate specimenele de agenți iluzionați și iluzorii cunoscute atunci nu aș fi deschis acest blog).

4. „Declarația pe propria răspundere” că nu am colaborat cu Securitatea comunistă. Declarație care, by the way, trebuie depusă de oricine e născut înainte de 1 iulie 1976 (deci orice candidat care avea 13 ani la Rivuluție!). 'Re-ați ai dracului de bagabonți... Voi îmi cereți mie dacă am colaborat cu Securitatea, băi... fețe palide?!

Băi ... ăștia! În 1907, pe 13 decembrie 1918, la Lupeni '29, la Grivița în '33, în războaiele mondiale, în anii '50, în decembrie '89, nu au murit oameni, nu s-au omorât ca tembelii românii între ei - liberali pe socialiști, țărăniști pe comuniști, comuniști pe liberali, legionari pe țărăniști, monarhiști pe legionari, comuniști pe legionari și țărăniști, comuniști pe socialiști și chiar și pe alți comuniști (vezi cazul Lucrețiu Pătrășcanu...) - pentru ca, după 100 de ani de lupte și frământări, în democrația voastră strâmbă să băgați voi și cu acoliții și cu plozii voștri abonați de facto la funcții publice, hârtii de intimidare sub nasul oamenilor liberi! Pentru ca nu care cumva să apară oameni și partide noi, care să vă dea un șut de pe scaunul pe care îl ocupați!

miercuri, 17 octombrie 2012

Manole deputat?

Constituția României, art. 16.1:

"Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice,
fără privilegii și fără discriminări."


[Sssst!... fraierii nu trebuie să știe că legea electorală încalcă flagrant Constituția
și este făcută în așa fel încât să permanentizeze la putere actuala clasă politică,
descurajând voit participarea partidelor sărace și a candidaților independenți.]


Ceea ce a făcut USL-ul azi, blocarea cu aroganță a întregului oraș ca să-și lanseze ei candidații lui pește prăjit, e un gest impardonabil, rușinos!

O să iau taurul de coarne și voi candida și eu ca deputat - și nu e o glumă! :) Bine, nu voi avea nici o șansă, fiindcă o voi face sub sigla unui mic partid de stânga care nu știu dacă a avut vreodată mai mult de 0,2% din voturi, dar candidatura mea va fi simbolică. Undeva în sectorul 1 din București. Într-un colegiu. Sincer să fiu, nu știu unde, pentru că n-am știut niciodată cum se împarte sectorul pe colegii. Mă voi dumiri eu.

Avantajul e că spre deosebire de statutul de candidat USL/PDL/PP-DD unde trebuie să-ți cumperi cu bani grei poziția (40-50.000 de euro, din câte am auzit, plus taxa anticonstituțională percepută de AER, plus materialele de campanie pe care ți le finanțezi singur), oamenii ăștia s-au oferit să plătească ei, din puținul lor (sunt, credeți-mă, un partiduleț foarte sărac), o parte din suma necesară înscrierii candidaturii (3500 de RON), doar să mă vadă candidând. O candidatură, repet, simbolică, „un om simplu pentru oameni simpli.” Ok. O accept. Sper, așa mi s-a spus, să fiu coleg de listă cu câțiva alți oameni simpli, dar cunoscuți publicului. Nu dau momentan nume, că nu e nimic sigur, în afară de mine. Rămâne de văzut câți bani se vor găsi pentru a plăti taxa anticonstituțională percepută de AER, pentru că mulți oameni simpli s-ar băga să candideze, dar nu au bani să-și susțină taxa și partidul nu poate disponibiliza decât o sumă foarte, foarte mică de bani, mai ales că mai trebuie să aibă și niște candidați pe ici, colo, prin țară, nu doar la București. Probabil or să fie în total 5-10 candidați la nivel național, adică de vreo 50 de ori mai puțini decât or să aibă bandiții ăștia mari, care își permit să blocheze traficul în mijlocul orașului și să închirieze Parlamentul ca pe terasa lu' mă-sa și lu' tacsu' pentru că vin sociopata de Merkel și cu maoistul de Barroso „în vizită de lucru”.

Habar nu am în ce va consta campania mea, în primul rând fiindcă în timpul zilei muncesc, am treabă, și e de la sine înțeles că spre deosebire de „politicieni” eu n-am timp de idioțenii și deranjat lumea, deci cu siguranță nu îi voi sâcâi pe locuitorii sectorului 1 sunând la ușa lor și dându-le pixuri și pliante (sorry, dar nu sunt nici IKEA, nici de la Martorii lui Iehova) dar știu sigur că mesajul pe care îl voi promova va fi unul pentru mai multă democrație. Suntem, și nu exagerez, ca la 1900 - mai lipsește să li se ia dreptul la vot femeilor, să se revină pe față la votul cenzitar și, ce mai, chiar că ne facem de râs în toată Europa.

Nu se poate să ne mai lăsăm călcați în picioare ca viermii de toți ăștia care poposesc, vremelnic, la putere.

Mai multe amănunte în câteva zile, și mă tem că va trebui și să facem / faceți cunoștință cu mine.

PS. Văd că s-au adunat și mailuri... cu scuzele de rigoare, dar pe mailul făcut pentru acest blog mai intru din an în Paște, fix când mai bag câte un post.

miercuri, 10 octombrie 2012

De citit, un studiu interesant

DC News prezintă un studiu interesant elaborat de un anume „Grup de Consolidare Instituțională” de care nu am mai auzit până acum. Studiul e foarte bine făcut și pune multe probleme pe care le-am discutat și noi pe blog în frumoșii ani în care „specialiștii” ziceau că prețurile „doar crește” și numai noi, o mână de oameni rătăciți prin balon, încercam să le demonstrăm contrariul.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Executările silite: timid, timid

Cele mai recente știri arată că mult-lăudatul program Prima Casă a început să accelereze pe zona intrării în default: dacă la începutul verii se vorbea de „numai” 45 de executări silite (în doi ani, dacă am socotit bine), la finalul lui septembrie se ajunsese deja la 109. Suspectă creștere, cu mai mult de 100%, pe parcursul a doar câteva luni. Detalii aici. Cam 4 milioane de euro, eh, o nimica toată. În jur de 2000 de pensii medii pe un an de zile. Țara e bogată, are de unde.


A, ca o paranteză, că tot veni vorba de jaf: eu sunt foarte mulțumit de ceea ce s-a întâmplat la referendum. Slugoiul oligarhiei financiare, Băsescu Traian, a fost pus cu botul pe labe. Dacă stă ca un cadavru la Cotroceni, chiar nu mă deranjează. Să stea.

Cu acest prilej, al actualizării informațiilor despre „performanța” de la Prima Casă, m-am uitat un pic și pe mult lăudatele site-uri de executări silite ale băncilor. Sunt dezamăgit total. Băncile încă se (mai) află abia la începutul procedurilor de valorificare a activelor cu care s-au trezit pe cap. Bun, e de înțeles că nu pot lăsa din prima prețul către fatidicul prag de 10.000 de euro pe care îl invoca Aristotel prin 2007, dar e foarte posibil să se ajungă și acolo cu unele proprietăți pe care nu le vrea nimeni. M-am uitat pe siturile câtorva bănci importante și am găsit aproape 100 de apartamente aflate la executare silită în București. În total or fi vreo 200. Hai, cătinel, cătinel. Câteva, numai din anunț, par într-adevăr la superofertă dar e posibil să fie cazemate, „cotețe”. „Cloace”. Oricum, să nu uităm că asemenea „cloace” se vindeau cu 100.000 de euroi în vremurile bune. Totuși, faptul că nu mai e bancă serioasă care să nu publice anunțurile de licitații arată că treaba e groasă rău și începe să se împută din ce în ce mai tare.

Așteptăm, avem răbdare.

Rezultatul recensământului 2011 va accelera scăderea prețurilor pe piața imo?

Continut video

Loading...