Ce trebuie făcut pentru deblocarea pieţei imobiliare?

La câteva zile după ce guvernanţii au anunţat stupizenia cu sprijinirea creditelor subprime, o inventariere scurtă a reacţiilor declanşate de treaba asta arată că opinia publică nu a înghiţit găluşca (de natură electorală sau cum va fi fiind ea).

Mie începe să-mi semene mai degrabă a intenţie pokeristică, a cacealma ieftină încercată de Boc. De atâta vreme s-a tot spus pe blogul ăsta că statul va sări în ajutorul clientelei; mişcările începute în decembrie 2008, când primăriile de sector din Bucureşti au început să achiziţioneze apartamente (noi) de pe piaţa liberă păreau să confirme intuiţia noastră. E posibil însă ca în clipa asta să fi devenit clar tuturor că primăriile nu au puterea financiară de a răscumpăra tot ce s-a construit aiurea şi să se încerce păcălirea băncilor după o strategie de genul: "Daţi banii! Să moară mama dacă ăştia nu vă plăteşte! Pe cuvântu' meu!".

Cine le garantează însă bancherilor că promisiunile guvernului Boc vor mai sta în picioare peste un an, sau după ce este lichidat stocul de locuinţe care zac nevândute la ora actuală? E un lucru mai mult decât evident că guvernul Boc este un simplu apendice al lui Traian Băsescu, şi dacă Băsescu nu este reales în toamnă, Boc se va evapora de pe scena politică. Odată cu promisiunile sale.

Problema pieţei imobiliare, aşa cum s-a spus pe blogul ăsta încă din primele posturi, din toamna lui 2007, e una legată de solvabilitate. Nu ai piaţă câtă vreme cererea nu e solvabilă. Nu criza a îngheţat piaţa imobiliară, pentru că piaţa e îngheţată din martie 2008 şi criza a venit abia în toamnă, ci solvabilitatea redusă a clienţilor. La un moment dat preţurile ajunseseră atât de rupte de fundamente (salariile reale şi productivitatea românilor) încât nimeni nu mai putea cumpăra "prima casă" (first time buyerii se epuizaseră). Ori, dacă nu ai first time buyeri, cumpărători de "prima casă", nu ai nici cumpărători de a doua casă ("upgradişti", cum li se spune popular) şi implicit nici cumpărători de locuinţe nou construite. În martie 2008 schema Ponzi şi-a epuizat resursele. Prin programul "prima casă" guvernul pare că a înţeles problema principală, şi anume absenţa din piaţă a "first time buyerilor", dar în prostia lui îşi închipuie că o poate rezolva trăgându-i de păr în sus către preţuri pe cumpărători, aşa cum se scoate baronul Münchhausen din băltoacă, nicidecum lăsând preţurile să se coboare către puterea de cumpărare a cumpărătorilor.

De aceea marea problemă a jocului de poker practicat de Boc e că nu rezolvă problema fundamentală: corelarea preţurilor cu fundamentele. Şi din cauza asta orice "credit cu garanţie" nu ar fi decât o mare ţeapă pe care băncile şi posibilii clienţi şi-ar trage-o singuri. În clipa în care preţurile locuinţelor muncitoreşti, populare - apartamentele de bloc, casele de mahala - vor fi iarăşi corelate cu veniturile reale ale publicului lor ţintă, "first time buyerii" vor putea reintra la cumpărare, banii vor reîncepe să circule natural, fără "ajutor binevoitor" din partea statului, iar piaţa imobiliară se va relansa. Până atunci rămâne cum am stabilit.