În sfârşit, moş Isărescu a înţeles cum devine treaba

Pentru mult popor Mugur Isărescu este părintele indirect al pseudo-bunăstării de până la jumătatea lui 2008. El a preluat guvernarea în 1999, într-o situaţie dezastruoasă (răscoalele minerilor din Valea Jiului, cafteala de la Costeşti, erau evenimente care mai aveau un pic şi transformau ţara într-un Zair al Europei) şi a reuşit să o stabilizeze. Anii guvernării sale (1999-2000) au fost primii de creştere economică după foarte mult timp şi practic guvernarea sa a pregătit terenul pentru Năstase şi Tăriceanu. Din păcate pentru micul Boc nu a mai rămas nimic de ronţăit şi de-asta România are pantalonii oarecum murdari la ora actuala.

Isărescu a dat atunci direcţia de dezvoltare a României pe care ăilalţi doi au continuat-o şi pe care o regretă acum Boc, care constată că a ajuns degeaba prim-ministru. Privatizăm tot şi orice, ca să atragem "investitori", ţinem bine de cheltuieli, ca să nu derapăm în deficite, şi din suceala banilor (ca în anecdota cu oaspetele care lasă 10 dolari pe tejgheaua hotelului şi cât timp se duce să vadă camera, banii ăia sunt rotiţi şi răs-rotiţi în economia de proximitate de ai zice că sunt 1 milion de dolari, nu 10) ardem la taxe până nu se poate, şi cu taxele alea susţinem cheltuielile statului.

Un perpetuum mobile perfect, s-ar zice. Păcat că a făcut "poc" taman când s-a găsit şi Boc să devină prim-ministru. Nu are rost să discutăm aici despre fundamentele greşite ale acestei abordări (o minte luminată ar fi trebuit totuşi să se întrebe ce se va întâmpla atunci când nu va mai fi nimic de vândut în România?). Am reamintit modelul.

Alternativa la acest model de "succes", predicat de altfel şi de diverşi băieţi isteţi din America, ar fi fost, desigur, calea tradiţională, muncitorească: produci ceva şi vinzi peste graniţe în valoare mai mare decât ceea ce imporţi. Şi în felul ăsta numărul banilor care se sucesc în interiorul graniţelor tale creşte, ceea ce va duce şi la creşterea bunăstării. A, mă scuzaţi, aşa ceva cerea timp, planificare, viziune şi mai ales punerea osului la chestia aia neplăcută numită "muncă". Mai uşor era să vinzi ce ai prin casă.

Tocmai de aceea sunt surprins să constat că moş Isărescu declară azi că trebuie să consolidăm branduri româneşti şi că modelul de dezvoltare din ultimii 10 ani a fost greşit. Deh, omul devine mai înţelept cu cât înaintează mai mult în vârstă - păcat că a ajuns înţelept abia acum, când e în prag de pensie (preferam să fie înţelept în urmă cu 11 ani şi să-l lovească alzhaimaru' astăzi, nu invers). Culmea e că omul are dreptate şi, contrar a ceea ce s-ar putea crede vizavi de acest blog (cum că aş fi negru în cerul gurii şi că mă bucur de dezastrul altora, în speţă al adidaşiştilor care-şi ziceau "agenţi imobiliari dă succes") şi eu cred că lupta pentru România nu e pierdută şi că avem încă timp să dezvoltăm o economie bazată pe profituri nete.

În acest sens vreau să salut apariţia unor gadgeturi româneşti: primul ereader "românesc", Evobook (produs de Evolio), şi primul tablet pc românesc, AllDro (produs de Allview). Astea se adaugă unor iniţiative momentan subţirele în domeniu, cum ar sistemul GPS Smailo (produs de Arobs Transilvania) sau telefoanele dual-sim produse tot de Allview.

Care-i şmecheria? Evident că nimeni nu e aşa prost încât să creadă că firmele astea româneşti au fabrici de componente electronice. Nu, ele îşi fabrică marfa în China apoi o ştampilează cu brandul propriu şi o scot la vânzare. Nu ştiu toate dedesubturile afacerii, dar e posibil ca în ţară să se facă inclusiv designul pe care chinezoii doar îl execută. Afacerea e foarte bună: la cantităţi mari (să zicem peste 10000 de bucăţi), gadgeturi care pe piaţă pot ajunge la 2-300 de dolari se pot fabrica în China chiar şi cu numai 20-30 de dolari.

Nu vă faceţi probleme, aşa fac toţi. Când cumpăraţi un IShit cu 5-800 de dolari, la poarta fabricii din China care îl produce efectiv nu ajung decât aprox. 170 de dolari. Restul intră pe marele lanţ de distribuţie dar grosul profitului e luat, evident, de "producător", adică Apple.

Ei, uite genul ăsta de companii ar trebui sprijinite prin politici deştepte. Până la urmă, dacă piaţa de IT&C se ridică undeva la 1-1,2 miliarde de euro / an, României nu i-ar strica să păstreze în ţară grosul profiturilor generate pe această piaţă. S-ar putea iniţia o lege care să ofere nişte avantaje companiilor care reuşesc să comercializeze un anumit număr de produse proprii. De exemplu, dacă piaţa de tablete PC e de 30000 de bucăţi pe an şi Allview ar reuşi să vândă la anul 1500 de bucăţi (adică 5% din piaţă) e clar că produsul e viabil şi le-aş oferi nişte incentive ca să producă mai mult şi să vândă inclusiv în restul UE. Şi tot aşa. Mă rog, sună cam protecţionist ceea ce zic eu, dar până la urmă criza e criză şi trebuie să scoatem bani cumva, nu?