Oricum ar fi murit?

M-am abţinut să scriu despre bebeluşii decedaţi la începutul acestei săptămâni ca urmare a neglijenţei criminale a personalului supraveghetor. Ce să scriu? Despre sistemul medical mi-am spus părerea în urmă cu un an, în postul intitulat: "Banii, problema nr. 1 a sistemului medical?". Ce să mai zic, pe lângă ceea ce am zis acolo? Că am avut prilejul să văd odată, la 12 noaptea, cum o bestie de dracu' ştie ce - doctor, asistent, rezident - ne-a spus senin: "[Persoana] oricum va muri. E chestie de zile. Dacă nu îi facem operaţia cutare, abia îi curmăm suferinţa. Şi vă scutim şi pe dumneavoastră, familia, de suferinţă." ?

Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, dar din perioada aceea am început să scriu mai rar pe acest blog pentru că mi-am dat seama de micimea temei pe care o abordam. Da, or să scadă preţurile la imobiliare. Ei, şi? Poate vor ajunge, aşa cum zice Aristotel, la "10.000 coteţul". Ei, şi? Pierderea cuiva care a băgat ca prostul câteva zeci de mii de euro, sau poate o sută de mii, în patru pereţi, e nimic pe lângă pierderea unei vieţi omeneşti. În viaţă pierdem şi câştigăm de multe ori, multe lucruri (chiar şi la loto şi loz în plic mai putem câştiga din când în când) dar o singură dată ne câştigăm şi ne pierdem viaţa însăşi.

Aşa că e cu atât mai bestial să constatăm că trăim într-o ţară în care şansa de viaţa a unor omuleţi fără altă vină decât aceea de a se fi născut cu anumite probleme de sănătate se măsoară în minutele petrecute în jurul unui tort halit cu graţie în timpul orelor de serviciu. Treaba asta nu are nimic cu tăierea salariilor sau cu "criza" - toţi suferim din cauza crizei! - ci cu nesimţirea, lipsa de conştiinţă profesională, lipsa de profesionalism în general. La câteva zile de la tragedie, cineva din spital le spunea unor reporteri care filmau pe ascuns: "Oricum bebeluşii ăştia ar fi murit, erau cu probleme." Şi dacă nu ar fi murit? Uite că 6 au reuşit să supravieţuiască şi naşterii, şi incendiului. Dacă nu vor muri? Dacă unul singur nu va muri, înseamnă că toţi ceilalţi au murit cu zile. Dacă unul singur va supravieţui cu o zi mai mult decât ceilalţi, înseamnă că tuturor celorlalţi li s-a furat cel puţin acea zi din viaţă. După ştiinţa mea, medicina şi sistemul medical trebuie să salveze vieţi, nu să le îngroape. La noi însă e invers. Sistemul parcă răsuflă a uşurare când un bolnav moare.

Ceva trebuie să se schimbe. Cineva trebuie să schimbe acest sistem care părea oarecum caricaturizat în "Moartea domnului Lăzărescu". Nu, din păcate nu era caricatură. Asistentele mâncau tort şi copilaşii se prăjeau. Dacă i-ai fi propus unui scriitor un asemenea scenariu, ar fi zis că eşti nebun, că viaţa nu poate să bată filmul. Nu şi în România!