Iraţionala fantezie: până unde să fii optimist?

Gigel e un tânăr bucureştean de vreo 30 de ani, care a muncit din greu până la vârsta asta pentru a-şi putea întemeia o familie, pentru a-şi face rost de un salariu bunicel pentru România (8-900 de euro) şi pentru a-şi lua o maşină.

Gigel a suferit mult de-a lungul tinereţii. A intrat în câmpul muncii, cum se zice, pe vremea când salariul mediu era vreo 100 de dolari şi a început munca pe un salariu de vreo 50 de dolari care i se plătea la negru. La un moment dat a fost şi şomer. Dar acum e bine.

Singura problemă a lui Gigel e că stă cu chirie. Sau că stă cu ai lui. Sau cu ai ei. Nu contează. Singura lui problemă e că n-are casă şi chestia asta îl frământă. După o matură chibzuinţă, decide, împreună cu soţia sa, să-şi cumpere un apartament de bloc, într-un oarecare cartier al Bucureştiului. Fireşte, Gigel e un pic speriat de preţuri dar toată lumea îl asigură că va face o afacere bună şi că peste câţiva ani, să zicem 5, dacă va dori să vândă apartamentul, îl va vinde mai scump, măcar cu 30%, dacă nu cu 60%. Gigel e optimist.

Să vedem acum pe ce se bazează optimismul său.

1. Cererea de apartamente comuniste de bloc e mare. Gigel a mers la câteva agenţii imobiliare şi a văzut o grămadă de oameni care vroiau să-şi cumpere un apartament de bloc. Gigel însă nu îşi dă seama că, pentru a putea vinde la suprapreţ peste 5 ani, cererea trebuie să rămână mare şi atunci, în 2012. Ori, pentru ca lucrul ăsta să fie posibil, ar trebui ca în următorii 5 ani:

• în Bucureşti să nu se construiască nimic nou;
  
• bătrânii din Bucureşti să moară într-un ritm mai încet decât ritmul de formare a cuplurilor tinere;
• în provincie, mai ales în oraşele mici, să se continue a se trăi dezastruos, pentru ca provincialii să fie tentaţi şi în 2012 să emigreze, dar în Bucureşti în 2012 să se trăiască totuşi mai bine decât în Occident, pentru ca emigrarea să aibă loc spre Bucureşti, nu spre Italia, Spania sau Anglia;
• nimeni din Bucureşti să nu emigreze spre Occident sau spre alte centre industriale în plină dezvoltare, cum ar fi Clujul sau Timişoara;
• să se trăiască atât de bine în Bucureşti în 2012, încât mulţi români emigraţi în Occident să prefere reîntoarcerea acasă;
• dacă piaţa muncii se va deschide către lucrătorii din afară, sub presiunea lipsei de lucrători, nu e suficient să se deschidă către lucrătorii low-cost (măturători, muncitori-constructori, paznici etc.), care vor fi plătiţi cu cele mai mici salarii de pe piaţă, neputând susţine preţurile colosale ale apartamentelor, ci către lucrători pentru poziţiile de middle şi top management, care îşi vor permite salarii de 1000+ euro; carevasăzică în Bucureşti vor fi, în 2012, gunoieri români şi şefi pakistanezi;
• etc.
  

În rezumat, optimismul lui Gigel legat de problema cererii de apartamente comuniste se bazează pe următorul raţionament de-a dreptul fenomenal: în câţiva ani în Bucureşti nu se va construi nimic nou, dar totuşi nivelul de trai îl va depăşi pe cel din Occident, în ciuda faptului că oamenii vor locui în blocuri vechi de zeci de ani cu apartamente mici, înghesuite, lipsite de spaţii verzi.

2. Salariile vor continua să crească, implicit veniturile, deci nu va fi o problemă să găseşti cumpărători. Desigur, nimeni nu se îndoieşte de faptul că salariile vor continua să crească. Întrebarea e dacă în 2012 venitul mediu al unui bucureştean va mai creşte tot cu ritmuri de 25% - 50% pe an, aşa cum s-a petrecut în ultimele 24 de luni. Pentru ca o asemenea creştere să fie posibilă, ar trebui ca:

• penuria de pe piaţa muncii, vizibilă în 2005, şi evidentă în 2006-2007, să se continue nestingherit până în 2012; aceasta ar presupune ca 1. piaţa muncii din România să nu se deschidă deloc către lucrătorii din străinătate, şi 2. afacerile care nu au personal la data aceasta să continue totuşi, prin cine ştie ce minune, să supravieţuiască până atunci şi nu doar să supravieţuiască, ci şi să reuşească să propună salarii atractive pentru acea dată.
• leul să se aprecieze faţă de euro în acelaşi ritm de 10% / an în care a făcut-o între 07.2006/07.2007 (prin 2012, euro ar trebui să valoreze 1,9 lei), ceea ce va face ca, hocus-pocus, salariul unui bucureştean care va câştiga 2000 de RON să nu fie de fapt de 550 de euro, ci de 1000+ .

În rezumat, optimismul lui Gigel legat de creşterea salariilor se bazează pe următorul raţionament fenomenal: companiile bucureştene vor continua totuşi să-şi crească veniturile şi bunăstarea, deşi nu vor mai avea oameni, iar leul va continua să se întărească, deoarece e la mintea cocoşului să deduci că firmele lipsite de personal vor produce mai mult şi mai bine, adică vor vinde mai mult şi mai bine, deci economia o să duduie la greu.

3. În general, optimismul se bazează pe credinţa că euforia nu se va sfârşi până în 2012 şi 2007 nu se va dovedi un nou 1990: adică un an plin de euforie şi cheltuieli bazate pe aşteptări viitoare, dar care pe ascuns a creat o notă de plată uriaşă la care românii au tras din greu, ani de zile, să o plătească.

Voi ce părere aveţi? Cât de justificat vi se pare optimismul lui Gigel?