Executările silite: timid, timid

Cele mai recente știri arată că mult-lăudatul program Prima Casă a început să accelereze pe zona intrării în default: dacă la începutul verii se vorbea de „numai” 45 de executări silite (în doi ani, dacă am socotit bine), la finalul lui septembrie se ajunsese deja la 109. Suspectă creștere, cu mai mult de 100%, pe parcursul a doar câteva luni. Detalii aici. Cam 4 milioane de euro, eh, o nimica toată. În jur de 2000 de pensii medii pe un an de zile. Țara e bogată, are de unde.

A, ca o paranteză, că tot veni vorba de jaf: eu sunt foarte mulțumit de ceea ce s-a întâmplat la referendum. Slugoiul oligarhiei financiare, Băsescu Traian, a fost pus cu botul pe labe. Dacă stă ca un cadavru la Cotroceni, chiar nu mă deranjează. Să stea.

Cu acest prilej, al actualizării informațiilor despre „performanța” de la Prima Casă, m-am uitat un pic și pe mult lăudatele site-uri de executări silite ale băncilor. Sunt dezamăgit total. Băncile încă se (mai) află abia la începutul procedurilor de valorificare a activelor cu care s-au trezit pe cap. Bun, e de înțeles că nu pot lăsa din prima prețul către fatidicul prag de 10.000 de euro pe care îl invoca Aristotel prin 2007, dar e foarte posibil să se ajungă și acolo cu unele proprietăți pe care nu le vrea nimeni. M-am uitat pe siturile câtorva bănci importante și am găsit aproape 100 de apartamente aflate la executare silită în București. În total or fi vreo 200. Hai, cătinel, cătinel. Câteva, numai din anunț, par într-adevăr la superofertă dar e posibil să fie cazemate, „cotețe”. „Cloace”. Oricum, să nu uităm că asemenea „cloace” se vindeau cu 100.000 de euroi în vremurile bune. Totuși, faptul că nu mai e bancă serioasă care să nu publice anunțurile de licitații arată că treaba e groasă rău și începe să se împută din ce în ce mai tare.

Așteptăm, avem răbdare.

Când stai cu chirie înseamnă că "pierzi bani"?

Mă mir că e nevoie să mai pun asemenea posturi la 3 ani şi jumătate de la debutul muncii mele educative de pe acest blog. Se pare însă că sunt lucruri pe care, fie criza cât de grea, unii oameni sunt prea proşti să le înţeleagă.

Pentru a vedea în ce situaţie pierdem bani: pe chirie sau pe rata la bancă, este suficient să facem o comparaţie între ele şi să vedem care e mai mare. Dacă rata la bancă e mai mare decât o chirie pentru o locuinţă comparabilă, atunci tot ce dăm în plus la rată sunt bani pe care, în loc să-i economisim pentru noi înşine, îi dăm, ca nişte proşti, băncii. Dacă e pe dos, atunci banii aşa-zis "aruncaţi" sunt banii de pe chirie.

În plus, eu aş mai adăuga un lucru. Ar trebui ca fiecare om cu creierul cât de cât funcţional să ia în calcul un credit imobiliar pe maxim 20 de ani, în aşa fel încât, după ce va termina de plătit locuinţa respectivă, să mai aibă şi altceva de făcut decât să-şi dea comandă de sicriu. Comparativ cu cineva care are credit pe 30 de ani, cineva care se împrumută doar pe 20 de ani poate folosi surplusul de bani rezultat dintr-o perioadă mai scurtă de creditare în diverse feluri utile:

• pentru a-şi asigura o bătrâneţe mai mult decât liniştită;
• pentru a-şi trimite copiii la nişte şcoli mai bune decât astea din România;
• pentru a le lăsa copiilor moştenire şi altceva decât nişte simple betoane;
• pur şi simplu pentru a investi.

Deci, dacă o rată pe 20 de ani este comparabilă cu o chirie în zona în care dorim să ne cumpărăm locuinţa, atunci banii pe chirie reprezintă într-adevăr bani aruncaţi. Dacă, dimpotrivă, rata pe 20 de ani e mai mare decât o asemenea chirie, atunci bancherii zic "săru'mâna" că există pe lumea asta prostănaci dispuşi să le crească lor bonusurile. Surplusul de bani rezultat dintr-o chirie mai mică ar trebui economisit în favoarea noastră şi creditul ar trebui să fie o opţiune de muncă şi viaţă numai atunci când rata pe maxim 20 de ani ar reprezenta un avantaj financiar.

Bonus, via Flavian (atenţie, limbaj licenţios) :

Soluţia italiană. Sau siciliană?

Ceea ce era de aşteptat, s-a întâmplat. Bancherii au ieşit în mass-media cu o respingere destul de dură a ideii dubioase lansate de domnul Geoană în urmă cu câteva zile: legea pentru murături.

Faptul că o asemenea lege a fost propusă iniţial în Italia, nu o face nici mai deşteaptă, nici mai ţanţoşă. Italienii sunt şi ei "oameni", nu "vestici". Deci pot greşi sau propune tâmpenii în aceeaşi măsură ca şi noi.

Întotdeauna însă românii s-au eschivat de răspundere, preluând fel de fel de imbecilităţi propuse de alţii. Ultimii 20 de ani sunt o continuă înşiruire de imbecilităţi importate, la adăpostul cărora s-au produs nenumărate matrapazlâcuri pentru care, vezi Doamne, nu noi am fost vinovaţi, ci ăia care ne-au recomandat imbecilităţile alea (privatizările pe 1 dolar, de exemplu) !

Dacă dl. Geoană vroia cu adevărat să ajute IMM-urile putea să insiste pe lângă dl. Boc, care oricum are dare de mână, în vederea elaborării unui program de tipul Prima Casă pentru refinanţări (Prima Refinanţare?) care să ajute firmele cu adevărat interesante şi productive să-şi facă mai suportabile condiţiile creditului în această perioadă de recul de pe pieţele internaţionale.

Un proverb chinezesc spune un lucru foarte deştept: "Dacă vrei să ajuţi pe cineva care moare de foame, nu-i da peştele, dă-i undiţa şi învaţă-l s-o foloseasca." Este păcat că în secolul XXI liderii stângii din România încă mai văd social-democraţia ca pe o pomanageală generalizată.

Un pas înainte, doi paşi înapoi

M-am abţinut până acum să îmi dau cu părerea despre împrumutul de la FMI pentru simplul motiv că mi-a fost greu să înţeleg de ce îl facem şi ce trebuie să ne asigure.

Informaţiile venite dinspre mediile oficiale au fost mai mult decât nebuloase, guvernul şi Băsescu încăpăţânându-se până în ultima clipa să susţină că economia va creşte şi anul acesta, dacă nu cu 6,5%, cât afirmase în toamnă debila Comisie Naţională de Prognoză, ai cărei "specialişti" ar trebui mai bine să ia o pauză şi să comenteze orice altceva, dar nu treburile economice, atunci măcar 2,5%. Singura dificultate majoră, într-adevăr o treabă nepotrivită în an de criză, era cea legată de promisiunile electorale: măririle de salarii şi pensii, promisiuni care fuseseră şi transformate în lege de către parlamentul anterior. Dar nici aceasta nu era cine ştie ce impediment. Nimic nu împiedica parlamentul actual să dea o lege care să abroge legea din toamnă închizând, astfel, gura sindicatelor.

Între noi fie vorba, nu doar că nu se pune problema măririi salariilor unor sisteme birocratice şi ineficiente:

• o administraţie care freacă hârtiile cu o lipsă de eficienţă demnă de o cauză mai bună;
• un sistem educaţional care produce pe bandă rulantă cei mai cretini copii din Europa (suntem pe locul 1 în Europa la abandon şcolar, analfabetism şi incapacitatea "absolvenţilor" de a înţelege un text scris, şi pe locul 2, după Marea Britanie, la numărul mămicilor-copii);
• un sistem public de administrare a dreptăţii (magistraţi, poliţie, jandarmi) care lasă sute de infractori dovediţi să se plimbe bine mersi pe stradă;

- nu doar că toate aceste sisteme birocratice nu merită măriri de salarii, ci dimpotrivă, tăieri.

Aşadar mi-a fost destul de greu să înţeleg care e scopul acestui împrumut. Se ştie că pe plan internaţional FMI este un "lender of last resort", ultimul loc de unde să împrumuţi bani, şi a împrumuta bani de la FMI nu e ca şi cum ai împrumuta bani de la bancă. Banca îţi cere nişte garanţii, îţi verifică garanţiile, îţi acordă împrumutul şi este partenerul tău în afaceri. FMI nu este un partener, este un tutore. Tocmai pentru că ştie că nu mai ai de unde să împrumuţi, decât de la ei. Vrei să iei banii, bine, dar respecţi condiţiile lor. Şi e normal să fie aşa. Poate că banii ăia ar fi mai utili unei ţări sărace din Africa, în care oamenii mor de foame, deci e normal să fie atenţi cui şi cât împrumută.

În ultimele săptămâni, pe când entuziasmul năuc al oficialităţilor noastre se dezumfla încetişor în ritm de procente (de la 2,5% s-a ajuns recent să se vorbească de -1% creştere economică), am preferat să folosesc canalele alternative de informare citind cu atenţie ce au de spus pe tema asta Dan@Trenduri, comentatorii de pe forumul Financiar-Imobiliar, articolele lui Adrian Panaite şi Ilie Şerbănescu şi, cu voia dumneavoastră, ultimii de pe listă, comentatorii care au mai atins tema aici, în comentariile de pe blogul meu. Încet încet s-a cristalizat ipoteza care pare singura explicaţie corectă pentru acest împrumut: avem nevoie de bani pentru a asigura "spatele" băncilor implicate în frenezia creditării din ultimii ani (din care unele au reuşit incredibila performaţă de a acorda credite de câteva ori mai mari decât depozitele!). Conform poveştii oficiale, cea mai mare parte a banilor va merge la BNR şi va ajuta, chipurile, la "relansarea creditării". BNR va reduce rezervele minime obligatorii şi băncile îşi vor lua angajamentul "pe cuvânt de pionier" că nu vor da fuga-fuguţa cu banii la băncile-mamă, ci îi vor băga în credite.  Râdeţi, vă rog! De fapt, băncile se vor asigura că şi dacă rata de default va ajunge la nişte cote alarmante, nu vor pierde banii investiţi pe aici. Cât de naiv, sau de cinic faţă de cei care te bagă în seamă şi te cred, să fii pentru a crede că pe fondul :

• unui şomaj care creşte alarmant;
• unei scăderi incredibile a preţurilor la imobiliare;
• unui blocaj economic datorat lipsei de cerere în cele mai multe sectoare de activitate, lipsă de cerere atât internă cât şi externă;
• in rezumat, pe fondul unei psihologii extrem de negative, complet opusă exuberanţei iraţionale din ultimii 3-4 ani;

se va relua creditarea? Câţi oameni vor mai fi atât de nebuni încât să se crediteze? Şi pentru ce? În România nu poţi lua credit, obiectiv vorbind, decât ca să produci deficit. Pentru că România nu produce nimic. Orice cumpărăm, cumpărăm din import. Până şi creditele pentru apartamentele ceauşiste produc deficit, pentru că, întrucât nu mai avem bănci româneşti, ne împrumutăm cu banii cetăţenilor austrieci, greci, francezi. Deci, cui slujeşte prostirea în faţă privitoare la "reluarea creditării" ?

Evaluările făcute de FMI au venit ca un duş rece. O scădere de 4% a economiei înseamnă că am mers un an înainte (2008) ca să ne întoarcem în 2009 doi ani înapoi (la nivelul lui 2007). Şi încă avem toate motivele să credem că experţii FMI se înşeală pentru că mare parte din evaluări au fost făcute, presupun, pe baza datelor furnizate de partea română, date pe care, tradiţional vorbind, ştim câtă bază se poate pune. Cam tot atâta câtă se punea în urmă cu 20 de ani pe raportările care indicau 8000 de kg de grâu la hectar. Mai ţineţi minte? Nu? Eu mai ţin! Şi pot să vă spun că şi în ziua de azi administraţia din România are asemenea apucături fanariote (zic "fanariote", pentru că nu Ceauşescu a inventat raportarea de aberaţii, ci fanarioţii).

Împrumutul de la FMI nu e bun nici măcar din perspectiva "disciplinării" economiei. Unii naivi se bucură şi îşi închipuie că, aflaţi sub tutela FMI, politicienii noştri vor fi obligaţi să respecte angajamentele pe care le-au semnat. Din nefericire, practica ne arată că ai noştri politicieni, în ultimii 20 de ani, "s-au făcut frate cu dracul" numai până când au trecut puntea, un singur acord din şapte fiind finalizat cu succes. În cazul de faţă "puntea" e reprezentată de alegerile europene din vară şi, posibil, de cele prezidenţiale din toamnă. Spun "posibil" deoarece, aşa cum am zis aici, circulă zvonuri serioase privind "mazilirea" lui Băsescu, deci alegerile din toamnă s-ar putea să nu mai aibă nicio miză. Nu avem niciun motiv să credem că de data asta va fi altfel, şi anume că politicienii vor lua în serios angajamentele semnate. Domnul Mihai Tănăsescu, căruia am avut prilejul să-i strâng mâna odată pe vremea când era ministru de finanţe, sper că le-a explicat negociatorilor FMI cum e cu angajamentele luate de domnitorii fanarioţi. Ca şi în perioada fanariotă sau ca în anii '90, oalele sparte (adică împrumutul) vor fi plătite tot de marea masă a populaţiei care va fi condamnată la încă un deceniu de privaţiuni, sărăcie şi înapoiere. Şi asta dintr-un singur motiv, pentru ca băncile străine care au aruncat în demenţă cu credite, să nu sufere pierderi în urma unor operaţiuni hazardate care în orice ţară civilizată ar fi fost taxate fără doar şi poate cu falimentul.