Jocul la cacealma şi lanţul trofic al proprietarilor

Presupun că ştiţi ce înseamnă să joci la cacealma la poker. Înseamnă să ai o mână proastă dar să joci ca şi cum ai avea o mână bună; dacă adversarii nu îşi dau seama că joci la cacealma, se retrag şi tu iei potul de pe masă.

Piaţa imobiliară este liberă dar seamănă foarte mult cu un joc la cacealma. Un proprietar are dreptul să joace la cacealma şi să ceară cât vrea. Un cumpărător, de asemenea, are dreptul să ofere preţul proprietarului dacă nu are nimic mai bun de făcut cu banii din buzunar.

În ceea ce mă priveşte am observat că în foarte multe din tranzacţiile imobiliare se ascunde de fapt dorinţa proprietarilor de a-şi îmbunătăţi calitatea locuirii. Numai un procent infim procedează precum doamnele din istoria relatată mai devreme, adică îşi vând proprietatea pur şi simplu ca să facă rost de bani în cash pentru alte planuri de viaţă.

Astfel, dacă un ins vrea să vândă un apartament cu 4 camere în Giurgiului, va dori cu siguranţă să facă treaba asta fiindcă are de gând să-şi ia un teren şi să-şi ridice casă în afara Bucureştiului.

Dacă unul vrea să vândă un 3 camere, cu siguranţă că doreşte să se mute la apartamentul de 4 pe care îl va lăsa liber ăla cu casa. Şi dacă altul vrea să vândă 2 camere, o va face deoarece doreşte să-şi ia unul cu 3.

Problema e că 90% din proprietarii din România nu au bani suficienţi. Singura lor proprietate mai de Doamne-ajută e chiar apartamentul pe care îl pun la bătaie. De aceea proprietarul român încearcă să scoată maximum din proprietatea pe care o deţine. Şi cum preţul terenurilor şi / sau al construcţiilor noi creşte constant din diverse motive mai mult sau mai puţin obiective (creşte preţul muncitorilor, terenurile disponibile şi bune sunt tot mai rare etc.), proprietarul de 4 camere care vrea să părăsească blocul vechi pentru casă nouă joacă la cacealma: cere mai mult. Dacă are noroc să i se dea, bine, dacă nu, nu-i nici o problemă - stă bine şi între 4 pereţi. Şi astfel apar paradoxuri tipic româneşti: să vezi că un apartament stă nevândut timp de 6 luni, şi cu toate acestea preţul de listare după 6 luni să fie mai mare decât preţul iniţial. Pentru că totul e cacealma.

În mod normal un proprietar normal la cap ar căuta să-şi vândă cât mai repede apartamentul şi apoi, pentru acoperirea diferenţei, să muncească mai mult. Din păcate proprietarul tipic din România vrea să dea lovitura. Preferă mai degrabă să putrezească în apartamentul său vechi decât să-l vândă la un preţ care nu i-ar putea asigura instant upgradarea situaţiei locative.

Mulţi zic că balonul s-a umflat de la bază în jos, adică de la garsoniere spre vârf, dar eu cred că lucrurile au stat exact invers. Preţurile au crescut la vârf (adică la construcţiile noi) şi au determinat, astfel, şi creşterea bazei. Creşterea explozivă din 2007 a preţului apartamentelor de bloc comuniste reflectă de fapt (şi) creşterea explozivă a preţului construcţiilor noi. Proprietarul de 4 camere dispus să vândă şi-a zis: "Păi io, în pana mea, la valoarea mea, dacă îl dau pe ăsta cu 100.000, rămân de căruţă, că o casă + teren e 130.000 [sau 150.000... sau 160.000... etc.]. Ori îl dau cu 130.000 [sau cu 150.000... sau cu 160.000... etc.], ori nu-l dau deloc!"

Totul se aseamănă cu un lanţ trofic. Din dorinţa de pleca la casă, proprietarul de 4 camere îi joacă o cacealma celui cu 3 camere; din dorinţa de a sta la 4 camere, acesta acceptă cacealmaua şi o serveşte mai departe celui cu 2, care o dă mai departe celui cu garsonieră, care o dă mai departe nefericitului care a strâns la un loc toate economiile de-o viaţă ale mamei, tatălui, fratelui din Spania, surorii din Italia, socrilor, naşilor plus un mic credit de nevoi personale. Acesta din urmă, nefericitul, probabil îşi dă seama că a fost jucat la cacealma din momentul t2 în care observă că sub vinarom e igrasie şi că termopanul e turcesc cu sticlă chioară, dar înjură printre dinţi şi speră ca peste 3-4 ani, când o vrea şi el să se mute la mai bine, să găsească un prostănac căruia să-i servească o cacealma asemănătoare.

Fragilitatea acestui eşafodaj trofic ţine, aşadar, de 2 lucruri:

1. pe de o parte, la vârf, de continuarea creşterii preţului construcţiilor noi: dacă firmele reuşesc să construiască mai bine şi mai ieftin (eventual aducând muncitori din India şi Pakistan, cine ştie...), nu va mai fi nevoie de cacealmale, dar asta va însemna că nici preţurile nu vor creşte, deci cine şi-a luat cacealma va rămâne cu ea;
2. pe de altă parte, la bază, de speranţa celui care intră pentru prima oară pe piaţă: speranţa că nu el va fi ultimul prostănac mâncat din lanţul trofic. Câtă vreme există speranţă, nici o problemă, se vor găsi destui care să fie "new entry" pe piaţă. Dar când va dispărea speranţa asta va fi rău de tot, pentru că oricât ar creşte preţul la vârf, lanţul trofic nu va mai permite servirea de cacealmale. Din lipsă de prostănaci!